Roman: Înfruntând furtuna (I-2)

Continuând Partea 1 – Capitolul 1: http://ro.clearharmony.net/articles/200603/186.html

Capitolul 2. Lucrând din greu pentru a-mi construi o carieră

a) Prima dragoste a fost nereuşită

Când am împlinit 18 ani, un fabricant de chibrite m-a prezentat din nou unui bărbat tânăr care trăia în acelaşi sat ca şi mine şi care-mi fusese coleg de clasă la şcoala elementară. Tatăl lui era un prosper constructor de locuinţe. El însuşi era binecunoscut în zona noastră ca fiind un talentat designer în oţel. Avea şi câţiva studenţi care studiau sub îndrumarea sa. Familia lor era destul de bogată, fiind prima familie din zona noastră care-şi cumpărase un televizor. Mulţi oameni în satul nostru mergeau la ei acasă pentru a urmări programe TV. Relaţia noastră a durat o jumătate de an. Într-o zi mi-a spus din senin, că nu mai doreşte să mă vadă. Nu ştiam de ce. Inima îmi era sfâşiată. Mai târziu am aflat că auzise de problema cu piciorul meu şi se temea că nu voi putea avea copii. Din nou acel picior blestemat! Mi-a distrus speranţa într-o căsătorie fericită! Cu mult timp înainte începuse să curteze o colegă de-a mea din gimnaziu şi deseori treceau împreună pe lângă casa mea. Nu puteam suporta durerea de a-i vedea împreună şi m-am decis să părăsesc casa, începând o nouă viaţă în oraşul Chengdu, capitala Provinciei Sichuan. Mi-am spus: “să vedem peste câţiva ani care dintre noi va avea mai mult succes, el sau eu?”

b) Ajungând la Chengdu aproape fără nici un ban

Tatăl nu dorea să părăsesc casa. Astfel că nu mi-a dat decât 5 yuani, suficienţi pentru a plăti costul unui bilet până la Chengdu şi înapoi. Mama a văzut cât eram de hotărâtă şi mi-a dat alţi 10 yuani fără să-i spună tatălui. Am luat cei 15 yuani, ajungând la casa unei rude din Xichadizi, o suburbie a oraşului Chengdu, pe 20 Februarie 1985.

La scurt timp după ce am ajuns acolo Fabrica de îmbrăcăminte a oraşului Yingkoumen a început angajările. Câteva sute de oameni au solicitat locuri în limita a 60 de poziţii. Sora mea era croitoreasă, aşa că învăţasem să cos de când eram mică. Am fost angajată prima, fiind imediat pusă să muncesc într-o linie de asamblare, în care nu puteau fi angajaţi decât cei care aveau câţiva ani de experienţă în calitate de croitori. Mă trezeam în fiecare dimineaţă la ora 5 şi parcurgeam o bucată bună de drum până la lucru. În timpul prânzului, când alţii se odihneau, mâncam repede 2 chifle aburite şi mă întorceam la lucru. Serile, când alţii priveau la televizor sau se odihneau, eu lucram până noaptea târziu prinzând nasturi la haine. Vara era prea cald, pentru a purta pantofi. Îmi puneam picioarele pe o bucată de carton pe scara maşinii de cusut. La sfârşitul fiecărei seri, aveam picioarele foarte umflate.

Am reuşit să lucrez destul de mult peste program, pentru a câştiga 60 de yuani pe lună, asta însemnând de două ori salariul meu normal. Trăiam foarte frugal, economisind 40 yuani în fiecare lună, bani care mergeau spre bugetul meu medical. Un prieten din copilărie lucra cu mine în această fabrică şi împărţeam câte un cent pe care-l dădeam pe legume conservate pentru micul dejun şi cinci cenţi pentru legume la prânz. Seara adeseori auzeam un vânzător de pepeni strigând : “10 cenţi bucata de pepene, 10 cenţi bucata de pepene”. Chiar ne doream o bucată, dar nu am cumpărat nici măcar o dată. După ce am dus o astfel de viaţă timp de câteva luni, am dobândit o poftă teribilă pentru carne şi în final am cumpărat carnea cea mai ieftină pe care am găsit-o. Era de la căpăţâna unui porc şi era aproape numai grăsime. Pentru a economisi bani eu şi prietena mea nu am închiriat apartament. Plăteam anumitor persoane o sumă mică de bani, pentru a dormi noaptea în birourile acestora. Biroul era foarte îngrămădit şi nu aveam spaţiu suficient pe podea pentru a ne aşeza. Aşa că trebuia să dormim pe o bancă. În fiecare noapte luam lucrurile de pe bancă şi o îndepărtam uşor de perete. Dormeam amândouă pe bancă, dar aceasta nu era suficient de lungă, aşa că lipeam scaunele lângă bancă, punând picioarele pe ele. Dimineaţa puneam totul la loc, astfel încât oamenii să-şi poată folosi din nou biroul. În timp ce lucram în fabrică, căutând tratament pentru piciorul meu, am ajuns la Spitalul Hongguang de pe strada Shihui din oraşul Chengdu. Un medic mi-a spus că era o venă cu varice şi că aveam nevoie de operaţie. Mama a venit în oraş, pentru a avea grijă de mine după operaţie. A adus 50 ouă pentru mine, ceea ce reprezenta un ospăţ cu adevărat rar. Chiar am depus o sumă pentru un pat la spital. Dar chiar înainte de operaţia planificată, un alt medic m-a examinat, spunând că nu este deloc nevoie de operaţie. Cu toate că arăta urât, medicul a spus că vena neagră de-a lungul piciorului nu aducea nici un fel de prejudicii sănătăţii mele. L-am crezut şi astfel am anulat operaţia. Am avut o serie de servicii după ce am părăsit fabrica de îmbrăcăminte. Prima dată am lucrat ca femeie de serviciu la Spitalul Forţelor Aeriene Waidong din oraşul Chengdu. După aceea am operat la un stand dintr-o hală de vechituri Lângă Podul Jiuyan urmat de un alt stand de pe strada Liulichang, unde vindeam accesorii de automobile şi ţigări. După ce am câştigat ceva bani, în Septembrie 1987 am urmat şcoala provincială de şoferi de camioane din Wainan Taipingyuan, pe care am absolvit-o în Martie 1988. Am luat în leasing un camion vechi de la Colegiul de Muzică din Sichuan pentru 200 yuani pe lună, şi am început să câştig bani ca şofer pe camion.

La sfârşitul lui 1988 câştigasem destui bani, pentru a cumpăra un camion folosit, şi astfel am început să lucrez pentru mine. La început transportam camioane încărcate cu nisip din oraşul Wenjiang, Districtul Jinmahe, în diferite locuri din provincie. Apoi am transportat cărbune din ţara Rongjing în ţara Weiyuan. Mai apoi am transportat deşeuri de metal şi ciment.

c) Punându-mi viaţa în joc, doar pentru a-mi câştiga existenţa

Mă simt foarte tristă, când îmi amintesc de lucrurile periculoase prin care am trecut, când transportam cărbune din ţara Weiyuan.

Deoarece sufeream de atâtea probleme de sănătate, doream să strâng cât mai mulţi bani, cât încă mai eram tânără. Cărbunele pe care-l transportam, provenea de la câteva mine de cărbune mici private. Acestea nu dispuneau de cântare pentru a cântări cărbunele şi proprietarii minelor puteau estima doar în mod grosolan greutatea cărbunelui uitându-se la mărimea grămezii. Astfel, când cineva cumpăra 5 tone de cărbune, deseori se putea alege cu 7 tone. Deoarece cumpărătorii făceau o afacere bună, îi puteau plăti mai mult pe camionagii. Ţara Weiyuan este în munţi. Drumul până acolo era îngust şi rudimentar. Avea numai o bandă pentru ambele sensuri. Era prea îngust pentru ca o maşină să poată trece pe lângă un biciclist, sau pe lângă un pieton. Există o poveste despre un şofer de camion foarte talentat care a avut o experienţă teribilă prima dată când a condus pe acest drum. Drumul trecea printre munţi prin apropierea unui râu. S-a temut ca nu cumva drumul să nu cedeze sub greutatea camionului său, aşa că a încercat să meargă cât mai departe posibil de râu. După ce a trecut pe lângă nişte bucăţi de rocă, centura rezervorului s-a rupt şi rocile au avariat de asemenea corpul camionului. Era foarte speriat. Din fericire a reuşit să termine călătoria, dar nu a mai îndrăznit să revină. Aveam numai 23 de ani. Numai ce îmi luasem licenţa de şofer şi eram lipsită de experienţă. Dar am început să fac drumuri regulate acolo şi de nenumărate ori mi-am pus viaţa în primejdie pentru a câştiga bani.

O dată căram şapte tone de cărbune, coborând munţii după o ploaie puternică. Era imposibil de controlat viteza camionului doar cu frâna de mână şi cea de picior. Am schimbat vitezele folosind frâna de motor pentru a controla viteza. Drumul era lunecos şi curbele strânse. Conduceam cu prudenţă maximă. Dar din nefericire roţile din faţă au lunecat într-un câmp de mazăre, camionul rămânând atârnat pe marginea unei stânci. Cumpărătorul cărbunelui era cu mine în camion. Fusese mult timp pe drumuri, dar nu ştia să conducă. Singura cale era să dăm camionul înapoi, dar asta era ceva forte periculos. Camionul era încărcat. Drumul era în povârniş şi era lunecos. Dacă nu manevram camionul cu precizie maximă, acesta ar fi trecut peste stâncă şi noi am fi murit. Am pus pietre mari în faţa fiecărei roţi pentru a încetini puţin mişcarea camionului. M-am suit la locul şoferului, am apăsat pedala de acceleraţie, eliberând ambreiajul cu multă grijă. Simţeam inima bătându-mi în piept; luptam pentru viaţa mea. Trebuie să fi avut pe cineva care m-a protejat în ziua aceea. Am reuşit să dau camionul înapoi dintr-o singură încercare.

Altă dată drumul era inundat după o ploaie puternică. Când am ajuns aproape de mina de cărbune împreună cu cumpărătorul, am văzut dintr-o dată că inundaţia luase o bucată din drum. Era imposibil să te întorci, deoarece drumul era prea îngust şi ar fi trebuit să conduc o bucată bună de drum în marşalier înainte de a găsi loc suficient de întors. Am parcat camionul pe marginea drumului. Împreună cu cumpărătorul am încercat să evaluăm, ce am mai putea face, dar în final am realizat că nu aveam altă şansă, decât să încercăm să trecem peste drumul inundat. Cumpărătorul mi-a spus: “D-nă Zhong, nu este mare lucru dacă mor. Am deja 40 de ani şi fiul meu e deja mare. Am avut atâtea experienţe în aceasta viaţă. Dar dumneavoastră sunteţi încă tânără şi nu sunteţi nici măcar căsătorită. Ar fi ruşine să muriţi aşa de tânără. Am răspuns: “E bine. Dacă mor ar fi bine pentru mine, mizeria mea ar lua de asemenea sfârşit. Ar însemna că nu va mai trebui să mai sufăr niciodată şi nu ar mai trebui să umblu după bani, pentru a-mi vindeca piciorul.” Realitatea se înfăţişa destul de crudă: drumul nu putea suporta prea multă greutate şi inundaţia ar fi măturat camionul dacă nu reuşeam să controlez bine viteza. Dar altă cale nu era. Am apăsat pedala de acceleraţie la maximum şi în final am reuşit să trecem de porţiunea inundată.

Altă dată când un cumpărător a mers în ţara Weiyuan pentru a cumpăra cărbune, m-a rugat să transport o construcţie formată din materiale de construcţie utilizate de la Institutul sud-vestic al minorităţilor etnice. Ştiam că există multe drumuri periculoase în apropierea locului în care trebuia să merg. Aşa că l-am întrebat dinainte dacă drumul pe care trebuia să o luăm era pavat şi dacă putea suporta greutatea unui camion. A răspuns afirmativ, dar ulterior s-a dovedit că ceea ce spusese, nu era adevărat. Când am ajuns în regiunea Wuhuang în apropiere de oraşul Ziyang, drumul din faţa noastră devenea din ce în ce mai îngust. Era un drum foarte rudimentar care înainta în sus şi în jos printre munţi şi care în mod clar nu era destinat camioanelor. Se însera şi vremea s-a schimbat dintr-odată. Au început fulgere şi trăsnete, apoi a urmat un vânt în rafale şi apoi furtună. Ploaia era atât de abundentă, încât nu puteam vedea nimic prin ştergătoarele care funcţionau la viteza maximă. În plus construcţia pe care o căram era aşezată prea sus, camionul fiind astfel greu sus şi uşor în partea de jos. De odată camionul a început să se răsucească. Nu am îndrăznit să mai înaintez şi a trebuit să parchez camionul pe marginea drumului. Ploua abundent şi apa a început să se prelingă în cabină. Uitându-mă la proprietarul cărbunelui şi la nepotul acestuia, care dormeau liniştiţi în spatele camionului, nu m-am putut abţine să nu plâng. Cât îmi uram piciorul drept bolnav în acel moment. Când în final s-a luminat, sătenii au văzut camionul care aproape că se rostogolise şi nu-şi puteau crede ochilor, spunându-şi: “Cine îndrăzneşte oare să conducă un camion pe aici? Dacă s-ar fi rostogolit, nu ai fi avut altceva de făcut decât să-l dezmembrezi şi să-l vinzi la fier vechi. Cine ar îndrăzni să-ţi tracteze camionul până în oraş?” Am pus câteva tulpini de porumb pe drum, pentru a creşte frecarea şi am folosit forţa centrifugală pentru redresarea camionului.

Chiar dacă mi-am pus în mod repetat viaţa în pericol, am continuat drumurile la minele de cărbune. Simţeam că era singura posibilitate de a face bani pentru a-mi trata piciorul. Plecam din oraşul Chengdu în fiecare dimineaţă la ora 3. Înainte de miezul nopţii terminam de încărcat cărbunele la minele din ţara Weiyuan. Apoi duceam cărbunele în oraşul Chengdu unde îl descărcam. Când terminam descărcarea cărbunelui, aproape era vremea să mă întorc la mină. Adeseori trecea câte o săptămână întreagă, înainte de a putea dormi. De câte ori mă simţeam somnoroasă, trăgeam pe dreapta şi dormeam câte puţin. Deseori când adormeam cu capul pe volan, câte un camionagiu din spate mă trezea cu claxonul, deoarece drumul era prea îngust, pentru a mă putea depăşi. Eram atât de obosită, încât puteam adormi oriunde şi oricând. Mă angajasem în ceva cu mult peste puterile mele şi simţeam că mă pot prăbuşi în orice moment.

Chiar dacă munca era periculoasă, plata era excelentă şi camionagii deseori trebuiau să aştepte în linie pentru a lua cărbunele. Unii şoferi nu voiau să aştepte la coadă şi încercau să se strecoare înainte. Sfârşeau adunând câteva cozi după ei, care nu luau sfârşit decât după ce îi lăsam să se strecoare. Când şirurile începeau să se apropie de mine, eram atât de speriată, încât trebuia să plec, neputând decât să-i privesc cum încărcau cărbunele înaintea mea. Îmi înghiţeam lacrimile şi îmi uşuram mizeria, scriind în jurnalul meu: „sunt asemenea unui cauciuc, purtat până la istovire, mergând şi iar mergând, neştiind când va sosi sfârşitul. Dacă sunt înţepat de câte un cui, mă îmbolnăvesc. Când explodez, este momentul în care părăsesc această lume.”

Mă întrebam în continuu, de ce este exisenţa umană atât de mizerabilă şi de ce venim pe lume. Am mers la un ghicitor, care mi-a spus: “va veni o persoană nobilă, care te va ajuta.” Aşa că am aşteptat venirea persoanei nobile.

d) O căsătorie lipsită de succes

După ce primul prieten a rupt relaţiile cu mine din cauza bolii piciorului meu, nu mă mai interesa cu cine anume m-aşi fi căsătorit. M-aşi fi căsătorit cu orice băiat, care dorea să treacă cu vederea problema legată de piciorul meu. Doream să demonstrez oamenilor că sunt capabilă să am copii. M-am căsătorit în grabă cu un muncitor şi am dat naştere unui fiu. Din diferite motive m-am despărţit de soţul meu când băiatul avea trei ani. În mintea fiului meu nu a existat nici un tată.

e) Motivaţia vine numai o dată cu presiunea

La scurt timp după ce am rămas gravidă, am început să transport ciment pentru d-l Xiao Yongcai, proprietarul unei fabrici de ciment din ţara Chongqing. După ce am lucrat o perioadă de timp pentru el, acesta m-a considerat a fi demnă de încredere, rugându-mă să lucrez în mod exclusiv pentru el. Ruda sa, d-l Hu era de asemenea camionagiu şi lucra de asemenea pentru el. De fiecare dată mă trezeam dimineaţa şi mă întorceam noaptea foarte târziu. Pentru că munceam mai multe ore, de fiecare dată reuşeam să fac câte un drum în plus faţă de d-l Hu. D-l Xiao a început să-l numească pe d-l Hu “Regele Hu cel Leneş” şi glumea, spunând că d-l Hu nu este capabil nici măcar cât o femeie gravidă. Acesta spunea cu gelozie: “Motivaţia vine numai o dată cu presiunea”. Avea dreptate. Simţeam într-adevăr o presiune imensă şi doream să strâng cât mai mulţi bani cu putinţă, atâta timp cât încă mă puteam mişca. Există o zicală chinezească: “După ce suferi prea mult timp de o boală, nu vei mai avea parte de un fiu respectuos”. Ce ar mai fi de capul meu, când nu aşi mai putea să mă mişc şi nu ar fi nimeni care să aibă grijă de mine?

La mai puţin de trei luni după naştere m-am întors la lucru. Transportam ciment pentru d-l Xiao pe timpul zilei, iar noaptea cărămizi pentru Li Huacheng de la Instalaţia de ciment Guixi. Deoarece încă mai alăptam, nu aveam de ales trebuind să iau copilul nou născut cu mine la toate drumurile pe care le făceam. Deseori stătea cu mine până târziu. Uneori nu puteam să-l ţin acasă toată noaptea.

Deoarece lucrasem mult timp pentru d-l Xiao, acesta fiind mulţumit de munca mea, la sfârşitul lui 1991 m-a ajutat să obţin o slujbă transportând ciment pentru Secţia de Materiale a Departamentului de Construcţii Drumuri din oraşul Chengdu. În vremea aceea oraşul Chengdu îşi construia bucla doi a autostrăzii. Mi s-a dat un permis special. Cu acesta puteam transporta atâta ciment cât puteam. De asemenea mi s-a permis să supraîncarc camionul şi să conduc pe drumuri pe care în mod normal camioanelor nu le este permis. Proiectul de construcţie al drumului necesita destul de mult ciment şi nu puteam satisface cererea doar cu camionul meu. Astfel am apelat la Departamentul de transporturi nr. 5 al oraşului pentru a mă ajuta. La sfârşitul fiecărei luni emiteam factură către Departamentului de Construcţii Drumuri al oraşului şi plăteam fabrica de ciment şi Departamentul nr. 5 de transporturi. Contabilitatea mea era totdeauna meticuloasă şi niciodată nu am făcut vreo greşeală. Am ajuns până la urmă un mare sub-contractant de camioane pentru Departamentului de Construcţii Drumuri al oraşului.

f) Operaţia nereuşită

Cu trecerea anilor afacerea mea înflorea şi aveam din ce în ce mal mult succes. Dar starea piciorului drept se înrăutăţea. Vasul de sânge care se umfla devenise de grosimea degetului mare, iar de-a lungul său se puteau observa câteva noduri mari. Trebuia să-mi odihnesc piciorul pe un scaun în timp ce jucam Mahjong sau priveam la televizor. Deseori simţeam o durere ascuţită în picior după ce conduceam mai mult timp. Când nu am mai putut suporta durerea am mers la Spitalul General al Armatei al oraşului Chengdu în Ianuarie 1995, cu câteva zile înainte de Anul Nou Chinezesc. Diagnosticul pus a fost vene cu varice şi mi s-a spus că trebuia operat imediat. Operaţia a avut loc cam în jurul Anului Nou Chinezesc. Dr. Chen Chongdian a fost medicul care m-a operat. Operaţia a început la ora 9 dimineaţa. Nu mi s-a făcut anestezie decât în partea inferioară a corpului, aşa că eram pe deplin conştientă şi auzeam sunetul echipamentului chirurgical lovind tava şi cum mi se deschidea carnea. Era o linişte totală şi simţeam că asist la propriile funerarii. Chirurgul spinteca vasul de sânge din afară şi apoi dinăuntru. A prins vasul de sânge, apoi a tăiat carnea în jurul vasului şi l-a scos afară. Am simţit durere, dar nu am îndrăznit să mişc câtuşi de puţin. Doctorul mi-a arătat vasul pe care-l scosese. Era lung şi gros ca gâtul unui pui. Imediat după aceea, medicii din sala de operaţie păreau bulversaţi şi i-au spus Doctorului Chen să taie un alt vas de sânge. L-am auzit pe Doctorul Chen spunând: „Ce s-a întâmplat? Nu este în nici un caz o venă cu varice”. Un alt medic a spus: „Nu. Pare a fi anevrism al arterei craniene.” Sala întreagă a amuţit. Am ştiut că mi s-a pus un diagnostic fals şi că operaţia fusese o eroare. Dar în acel moment, ce puteam spune sau ce puteam face? Am făcut tot ceea ce am putut pentru a uita totul şi a mă pune în mişcare. Am petrecut o săptămână odihnidu-mă în spital şi m-am întors acasă când medicii mi-au scos firele.

După un timp incizia operaţiei s-a vindecat, dar piciorul rămăsese foarte umflat în locul în care fusese scos vasul de sânge. M-am întors la Dr. Chen Chongdian şi acesta mi-a spus: „După discuţiile purtate, spitalul a decis să vă opereze, folosind cea mai nouă tehnologie de pionierat chirurgical din Statele Unite. Ne pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat şi vă vom opera gratuit a doua oară. Să încercăm”. Trebuia să iau o decizie grea. Operaţia era foarte riscantă, iar dacă eşua, exista posibilitatea de a rămâne paralizată. Piciorul era umflat şi mă durea; anevrismul era prezent. Eram încă destul de tânără şi încă mă puteam mişca. Aşa că m-am decis să nu mai fac a doua operaţie.

g) Dorinţa de a cultiva

În August 1996 am luat-o pe mama şi pe fiul meu pentru a urca pe Muntele Qingcheng. Am urmat ruta inversă. Urcuşul era greu. Trebuia să apuc crengi de copac şi roci pentru a urca pe munte. Tocul pantofului s-a rupt, iar piciorul drept era umflat şi mă durea. Dar am continuat să merg, pentru că nu doream să-mi dezamăgesc mama şi fiul. Am făcut opriri frecvente de-a lungul drumului. Pe la jumătatea drumului, un grup de aproximativ douăzeci de doamne mai în vârstă ne-au depăşit în fugă. Urcau foarte repede. Am fost uimită cât de viguroase erau. Chiar dacă arătau de 60 de ani, nu păreau a fi deloc obosite după dificilul urcuş pe munte. La auzeam cântând din când în când "Buddha Amitabha". Mă gândeam în mintea mea: “Cum pot aceste doamne bătrâne să urce atât de repede?” Sunt oare zei care le aşteaptă acolo sus? Merg atât de repede şi fără nici un efort!” Am ajuns împreună cu mama şi fiul pe vârful muntelui când soarele apusese şi am vizitat templul Baiyun. Am luat parte la ceremonia budistă împreună cu acele doamne bătrâne, am donat ceva bani templului şi i-am cerşit lui Buddha vindecarea bolii şi binecuvântare pentru întreaga familie.

Am petrecut noaptea pe munte. A doua zi dimineaţă, când părăseam templul Baiyun, am văzut o călugăriţă la poartă aşteptând lumea să-şi scoată pălăriile de paie, pentru a le spune câte ceva despre soarta lor. Părea a avea 30 de ani. M-am dus la ea şi am întrebat-o curioasă: „Eşti atât de tânără. De ce vrei să fii călugăriţă?” Mi-a povestit despre căsătoria ei dureroasă şi mi-a spus că i-a ajuns viaţa seculară şi s-a dus la templu pentru a cultiva. Am părut interesată de cuvântul „cultivare”. Se pare că mi-a citit gândurile şi mi-a spus: „Ar trebui să vii şi să cultivi şi tu.” I-am spus: „Am de întreţinut o mamă şi un fiu. De asemenea nu pot renunţa la toate lucrurile lumeşti. Pot cultiva în aceste condiţii?” Mi-a răspuns: „Da, poţi cultiva acasă. Citeşte doar scripturile acasă.” Am răsfoit prin scripturile groase şi am întrebat: „Trebuie să mă întorc la templul Baiyun, dacă mă hotărăsc să cultiv?” Mi-a răspuns: „Da”. Uitându-mă la muntele care se înălţa spre cer, m-am gândit: “Las-o baltă. Muntele este prea înalt şi prea greu de urcat. Nu voi cultiva aici. Voi găsi un loc mai apropiat de casă şi atunci îmi voi începe cultivarea.”

Acest roman este disponibil şi în limba engleză la adresa:
http://www.clearwisdom.net/emh/articles/2004/10/15/53488.html

Cuprins:
→ Partea 1 – Capitolul 1
→ Partea 1 – Capitolul 2
→ Partea 1 – Capitolul 3
→ Partea 2 – Capitolul 1
→ Partea 2 – Capitolul 2
→ Partea 2 – Capitolul 3
→ Partea 3 – Capitolul 1
→ Partea 3 – Capitolul 2
→ Partea 3 – Capitolul 3
→ Partea 3 – Capitolul 4
→ Partea 3 – Capitolul 5
→ Partea 4 – Capitolul 1
→ Partea 4 – Capitolul 2
→ Partea 4 – Capitolul 3
→ Partea 5 – Capitolul 1
→ Partea 5 – Capitolul 2
→ Partea 6 – Capitolul 1
→ Partea 6 – Capitolul 2
→ Partea 6 – Capitolul 3