Mărturie a unei practicante Falun Dafa care trăieşte în Norvegia: Cum am fost persecutată şi torturată în China

Numele meu este Dai Ying. Am 48 de ani. Locuiesc în Norvegia.

În primul rând aş dori să mulţumesc organizaţiilor internaţionale pentru apărarea drepturilor omului care mi-au dat ocazia să dezvălui cum am fost persecutată în centrele de detenţie, închisorile şi lagărele de muncă din China.

Regimul comunist chinez persecută Falun Gong de şapte ani. În aceşti şapte ani, am fost condamnată în mod ilegal la trei ani într-un lagăr de reformare prin muncă, apoi la alţi doi ani într-un lagăr de reeducare prin muncă. În timpul acestor cinci ani cât m-am aflat în detenţie: am fost torturată fără milă de către maleficul partid comunist şi am suferit pierderea totală a vederii la ochiul stâng şi dislocarea dinţilor din partea de sus şi de jos.

Astăzi, voi dezvălui societăţii internaţionale cum Partidul Comunist Chinez (PCC) a folosit guvernarea pentru a mă tortura şi persecuta fără milă. Sper că comunitatea internaţională şi oamenii din întreaga lume vor afla adevărul despre cum PCC persecută Falun Gong, că vor înţelege în mod clar natura malefică a PCC şi că vor abandona orice iluzie despre partidul malefic. Sper că nu veţi fi înşelaţi de minciunile guvernului chinez şi că veţi fi liberi de manipularea sa.

Descoperind Falun Dafa (Falun Gong)

Am început să practic Falun Dafa în 1997. Înainte de a practica, am suferit de o mulţime de afecţiuni, printre care: gastrită, enterită, constipaţie şi astenie. Aveam poftă de mâncare scăzută şi nu [puteam] dormi bine. Întregul corp mă durea. Am fost la mulţi doctori fără nici o îmbunătăţire. Fiecare zi din viaţa îmi aducea suferinţă. În fiecare lună compania la care lucram plătea de la 1000 până la 1500 de yuan costuri medicale. Directorii companiei erau nemulţumiţi din această cauză, ei mi-au spus: „Eşti una dintre cele mai tinere, dar cheltuielile tale medicale ne costă cel mai mult.”

Doar la o săptămână după ce am început să practic Falun Gong, un coleg de la locul de practică mi-a spus: „Culoarea închisă a feţei tale a devenit mai roz.” Am simţit cum e să te simţi plin de energie din cap până în picioare, fără boli. O astfel de experienţă este atât de extraordinară. Nu m-am mai îmbolnăvit niciodată în ultimii nouă ani de când am început să practic Falun Gong. Îl apreciez pe Învăţătorul Li Hongzhi din inimă. Învăţătorul Li este cel care mi-a salvat viaţa. La locul nostru de practică in China, am cunoscut mulţi oameni care s-au însănătoşit datorită practicării Falun Gong. În ciuda faptului că practica Falun Gong este benevolentă, Jiang Zemin şi Luo Gan au început o persecuţie amplă împotriva Falun Gong pe 20 iulie 1999.

Detenţia

Pe data de 21 iulie 1999, eu şi soţul meu am făcut apel către autorităţile oraşului Shenzhen din provincia Guangdong în pentru Falun Gong. Acolo, poliţia din Shenzhen ne-a arestat în mod ilegal. Departamentul de poliţie l-a reţinut pe soţul meu într-un loc secret până când a reuşit să scape zece zile mai târziu.

Pe 29 septembrie 1999, poliţia din oraşul Shenzhen ne-au arestat în mod ilegal pe mine şi pe soţul meu pentru a doua oară. Am fost deţinuţi în centrul de detenţie al districtului Futian. Familia mea a încercat să ne salveze. Am fost eliberată pe cauţiune cincisprezece zile mai târziu însă soţul meu a continuat să îndure persecuţia fiind în detenţie.

Soţul meu, Li Jianhui, a continuat să cultive Falun Dafa, crezând în principiile şcolii: adevăr, bunătate şi toleranţă. Autorităţile din Shenzhen i-au raportat numele la Biroul 610 al provinciei Guangdong cât şi Biroului 610 al Comitetului Central. Persecuţia se înteţea. Un procuror de la procuratura din Shenzhen i-a spus soţului meu că este nevinovat; cu toate acestea instanţei i s-a ordonat de către autorităţi mai înalte să îl condamne din motive politice.

Înainte de audierea în faţa instanţei, am angajat o avocată, doamna Qu Ci din Biroul de Avocaţi din oraşul Shenzhen - Noul Secol, iar cumnatul meu a angajat o altă avocată, doamna Xu pentru a pregăti împreună cu ea apărarea soţului meu. După ce au studiat dosarul, ambele avocate considerau că soţul meu este nevinovat. Avocata Qu Ci a dus dosarul la Beijing şi a invitat specialişti competenţi din domeniul juridic pentru a discuta cazul într-un forum. Specialiştii au dovedit în mod cuprinzător, din punct de vedere constituţional şi legal, că soţul meu este nevinovat.

Cu două zile înainte de înfăţişare, instanţa din oraşul Shenzhen a aflat că avocatele plănuiau să pledeze pentru inocenţa [soţului meu]. Departamentul de Poliţie al oraşului Shenzhen a acţionat în numele guvernării oraşului pentru a o opri pe avocata Xu să îl apere pe soţul meu. Departamentul judecătoresc al oraşului Shenzhen a forţat-o pe avocata Qu Ci să înceteze contractul cu mine, astfel preîntâmpinându-se ca ea să îl apere pe soţul meu. Nici avocatelor, nici membrilor familiei nu li s-a permis să asiste la audiere. Instanţa a desemnat un alt avocat să pledeze pentru vinovăţia soţului meu.

Constituţia Chinei stipulează că fiecare inculpat şi membrii familiei sale au dreptul să angajeze avocaţi care să pledeze pentru inculpat. Cu toate acestea, instanţa oraşului Shenzhen a încălcat constituţia cu bună ştiinţă. Vorbind deschis, guvernul persecuta Falun Gong. Legea nu a fost niciodată aplicabilă când ei persecută Falun Gong. La sfârşitul lui februarie 2000, instanţa districtului Futian din oraşul Shenzhen i-a stabilit ilegal soţului meu pedeapsa închisorii de patru ani. Întregul proces a violat în întregime constituţia şi nu a avut nici un fel de baze legale.

Am decis să merg la Beijing pentru a face apel către Consiliul de Stat, întrucât Constituţia Chineză garantează fiecărui cetăţean dreptul să facă apel. Am vrut să fac apel pentru dreptate în ceea ce priveşte persecuţia împotriva Falun Gong şi a practicanţilor Falun Gong. Pe data de 5 martie 2000, am mers la Beijing să fac apel. Am fost arestată de poliţie şi trimisă înapoi în Shenzhen pentru a fi deţinută în centrul de detenţie al districtului Futian.

Tortura şi persecuţia

Sub [conducerea] Partidului Comunist Chinez (PCC) nu există drepturi ale omului. Liderii PCC afirmă deseori, în discursurile publice din străinătate, că PCC susţine drepturile de supravieţuire în loc de drepturile omului. Drepturile pe care PCC le garantează chinezilor sunt aşa-numitele drepturi de supravieţuire ale unui animal. Aceste drepturi îi vor fi luate cetăţeanului dacă refuză să fie ascultător. Instanţa poate viola constituţia şi legile şi poate să găsească vinovată o persoană inocentă fără a avea probe. Apelul meu la guvern în încercarea de a apăra numele soţului meu, a devenit o crimă. Am fost arestată şi aşteptam sentinţa unei instanţe.

Pentru a continua să protestez faţă de persecuţie, nu am avut altă cale decât să intru în greva foamei. În timpul celei de-a treia zi de greva foamei, gărzile centrului de detenţie au început să mă hrănească forţat. Hrănirea forţată a devenit un mijloc prin care gărzile închisorii torturează practicanţii Falun Gong.

M-au târât afară din celulă. Patru sau cinci oameni m-au ţintuit la pământ pentru a nu mă putea mişca. Mi-au introdus un tub de cauciuc foarte gros în nară, ceea ce a făcut ca nasul meu să sângereze. Când au eşuat, au folosit o şurubelniţă pentru a-mi depărta maxilarele şi mi-au introdus un tub gros de bambus ascuţit în gură. M-a durut atât de mult încât am simţit ca şi cum mi-ar fi despicat gura. Această hrănire forţată a constat fie din mâncare fie din apă bogată în sare. Am simţit că mă sufoc. Din gura şi nasul meu au continuat să ţâşnească mâncare şi sânge. De fiecare dată când terminau, mă simţeam ca şi cum am murit. M-au hrănit forţat la fiecare două sau trei zile, nu din îngrijorare pentru viaţa mea ci cu scopul de a mă tortura şi a mă aduce la epuizare. O dată am scrâşnit din dinţi şi mi-am închis gura strâns. Doctorul Zhou din centrul de detenţie a folosit cea mai mare şurubelniţă pentru a-mi depărta maxilarele. Cei doi dinţi din faţă mi-au fost smulşi iar restul dinţilor din faţă, de sus şi de jos au fost forţaţi până au început să se clatine.

O colegă practicantă, doamna Jiang Xiaowen, era deţinută într-o celulă vecină cu a mea în lagărul de muncă. Gărzile i-au smuls doi dinţi din faţă. Practicanta Falun Gong Xue Aimei a fost deţinută în aceeaşi celulă cu mine. Am fost martoră cum gărzile au hrănit-o forţat cu ulei şi pudră de chili. De fiecare dată când era adusă înapoi de la hrănirea forţată nasul şi faţa ei erau acoperite de sânge iar uleiul de chili şi mâncarea erau peste tot pe corpul ei.

Din moment ce eram deţinute în mod ilegal şi nu comisesem nici un fel de crime, am refuzat să purtăm uniforme de închisoare. Circa o duzină din poliţiştii şi poliţistele centrului de detenţie al districtului Futian au forţat aproximativ douăzeci de practicante Falun Gong să se dezbrace. Una dintre practicante a fost târâtă goală în faţa prizonierilor bărbaţi pentru a fi umilită.

Eram de asemenea forţate să depunem muncă de sclav în centrul de detenţie, în fiecare zi. Coseam manual papuci din piele, astfel încât pe degete ne apăreau băşici. Degetele ne-au devenit deformate şi curbate din cauza acestei munci. Toate produsele pe care le făceam erau exportate în America şi Europa. Eram obligate să muncim de la 7:30 dimineaţa până la miezul nopţii sau 1:00 noaptea. Pe lângă aceasta, trebuia să facem tura de noapte de o oră până la patru ore, în fiecare noapte. Lucram de asemenea şi în week-end. Treizeci de oameni trăiau într-o încăpere de aproximativ 30 de metri pătraţi şi o toaletă. Când dormeam trebuia să ne întindem pe o parte pentru a economisi din spaţiu, cu capul unuia la picioarele celuilalt. Hrana noastră consta din orez mucegăit. În lagărul de muncă nimeni nu ne-a tratat ca pe fiinţe umane.

După puţin timp maleficul PCC m-a condamnat la trei ani de închisoare. Pe data de 8 martie 2001, am fost transferată la închisoarea Shaoguang (cunoscută ca Închisoarea pentru Femei a Provinciei Guangdong). Am refuzat să renunţ la credinţa mea în Falun Dafa şi am refuzat să admit că aş fi vinovată cu ceva. Din această cauză instructoarea Luo, directorul Dai, şeful Zheng Zhu’e, şeful Cai Guangping, Clerk Lin şi Clerk Yang mi-au citit în ture în fiecare zi. Ei au combinat ameninţările cu minciunile. M-au ameninţat, m-au abuzat verbal şi m-au supus spălării creierului (îndoctrinării). Deseori m-au forţat să vizionez programe care calomniau Falun Dafa şi pe Maestrul Li. Când am refuzat să renunţ la credinţa mea în Falun Dafa, m-au pedepsit şi m-au forţat să stau cu faţa la zid. Nu mi s-a permis să mă mişc, să mă aşez sau să dorm. Fiecare zi consta din discuţii, scrieri de rapoarte şi pedeapsă. În cea de-a treia zi nu am mai putut sta în picioare şi picioarele m-au lăsat. M-au trezit şi m-au forţat să stau în picioare din nou. M-am prăbuşit din nou şi din nou ei m-au forţat să stau în picioare. Aceasta s-a repetat până când nu am mai putut să mă ridic. Mi-au permis să aţipesc pentru scurt timp, însă curând m-au forţat să stau cu faţa la zid din nou. De-a lungul mai multor zile nu mi-au permis mai mult de două sau trei ore de somn. Chiar şi în timpul acestor două sau trei ore au poruncit la doi prizonieri care sufereau de boli infecţioase să mă supravegheze. Unul dintre ei avea tuberculoză iar celălalt suferea de o boală a pielii. Şi somnurile mele scurte erau folosite pentru a mă chinui şi mă ameninţa cu bolile lor contagioase.

În timpul unei întruniri, gărzile m-au urcat pe scenă. Instructoarea Luo le-a spus tuturor că practic Falun Gong şi că nimănui nu îi este permis să vorbească sau să aibă de a face cu mine. Nu mi-au permis să-mi cumpăr lucruri de primă necesitate. Puteam doar să beau apă de la baie.

În fiecare zi aveam trei sau patru supraveghetori personali. Fie că mâncam, mergeam la toaletă sau mă spălam, ei mă urmau oriunde mergeam. Iscau probleme în mod intenţionat, mă abuzau şi mă insultau. În afară de acestea, raportau şefului lor fiecare cuvânt sau acţiune a mea din toate cele 24 de ore ale zilei.

Întrucât refuzam să mă las „transformată”, gărzile îmi aplicau frecvent şocuri cu bastoane electrice. Deseori mă ameninţau: „Dacă nu te laşi transformată, te vom trimite în nord-vest.” Prin nord-vest se refereau la lagărele de concentrare din regiunile îndepărtate şi izolate din nord-vestul Chinei. Mulţi oameni închişi acolo au dispărut pur şi simplu.

După doar două luni de torturi, sufeream de tensiune a sângelui de 220 şi peste 220, cu toate că tensiunea mea sangvină fusese întotdeauna normală înainte. Eram ca în stare de transă. Tensiunea se păstra crescută. Cu toate acestea, tot lucram 14 ore pe zi, muncă de sclav. Nu mă puteam odihni dacă nu îmi terminam norma. Făceam tot felul de sandale din piele şi şiraguri luminoase pentru pomii de Crăciun. Munca foarte intensă şi orele lungi de muncă m-au extenuat. Tot timpul simţeam ca şi cum îmi cedează picioarele.

Când instructoarea Luo a aflat că încă refuz să renunţ la practica Falun Dafa, mi-a spus într-o zi că a fost prea drăguţă cu mine. M-a ameninţat că mă va închide într-o celulă cu un bolnav mintal astfel ca bolnavul mintal să îşi poată face necesităţile pe mine. Mi-a dat 15 minute de gândire. I-am spus: „Nu îmi este frică.”

Pierderea Vederii

Câteva zile mai târziu, în jurul orei 22,00, secretarul Lin împreună cu trei prizonieri cu pedepse grele au intrat [în celulă] şi m-au dus într-un beci. Cei trei prizonieri m-au ţintuit la pământ şi m-au ţinut aşa de strâns încât nu m-am mai putut mişca. Secretarul Lin a început să mă electrocuteze cu un baston electric. M-a presat în punctele de acupunctură şi în locuri sensibile, inclusiv pe tâmple, punctul de acupunctură Renzhong, sistemul nervos central – vertebra cervicală şi în alte locuri. Am strigat de durere. Simţeam ca şi cum capul îmi fusese despicat din cauza şocurilor. Cu greu puteam îndura durerea care îmi străbătea corpul. După aproximativ, treizeci – patruzeci de minute de asemenea tortură, nu am mai putut îndura.

În dimineaţa următoare, vederea îmi era neclară. Totul părea înceţoşat. Aceasta era o consecinţă directă a şocurilor electrice. La solicitarea mea intensă, şefii Zheng şi Clerk Yang m-au dus la spitalul Lishi (aflat în afara închisorii). În urma examinării a rezultat faptul că nervii mei optici sângerau în multe locuri. Îmi pierdeam vederea ochiului strâng. Medicul spunea că nu se va mai reface şi că în curând voi orbi. Ochiul meu drept era de asemenea afectat. Acum, ochiul meu drept avea o vedere 0.1 iar ochiul meu stâng avea o vedere 0. (vederea normală este 1.5)

Persecuţia îndreptată de PCC împotriva Falun Gong a cauzat mult rău familiei mele. Eu şi soţul meu am fost închişi. Fiica mea avea doar 14 ani şi nu avea pe nimeni care să aibă grijă de ea. Mama mea a murit din cauza persecuţiei. Pentru aceste pierderi, nu există cale de reparare.

Prizonierul Liu Cheng a participat la persecutarea mea în închisoare. El mi-a spus: „În comparaţie cu Song Ping, eşti nimic. Ea a fost torturată şi mai rău. Ceea ce tu ai îndurat nu este decât o zecime din ceea ce a suferit ea. Când i s-au aplicat şocuri cu bastoane electrice lui Song Ping, au turnat apă peste ea până a fost leoarcă. Apoi ai folosit mai multe bastoane electrice simultan pentru a o electrocuta. Când era electrocutată, sărea în sus, apoi, cădea din nou. Apoi, o electrocutau din nou. Avea contuzii pe tot corpul. Era jalnică. După aceea nu a mai putut mânca. A fost trimisă la spital.”

Ochiul meu a orbit în urma şocurilor electrice. Cu toate acestea, tot eram obligată să muncesc ore suplimentare în fiecare zi până când mai aveam două luni până ca termenul meu să se termine, când închisoarea a fost de acord să mă elibereze pe cauţiune, pentru tratament medical. Familia mea a venit să mă ducă acasă.

Doar la două luni după ce m-am întors acasă: la ora 22:00, pe data de 27 februarie 2003, poliţistul Wang Xiang împreună cu alţi doisprezece de la biroul 610 din Shenzhen au intrat cu forţa în casa mea şi ne-au arestat pe soţul meu şi pe mine. Ne-au dus din nou la centrul de detenţie Futian. În centrul de detenţie am întâlnit-o pe doamna Wang Suqin, o practicantă Falun Gong în vârstă de 67 de ani. Ea mi-a povestit că atunci când poliţia de la biroul 610 din Shenzhen a interogat-o, au încătuşat-o într-o celulă mică. Au pus un ventilator să sufle peste ea în continuu două zile şi două nopţi în timpul iernii geroase şi nu i-au permis să mănânce sau să doarmă. Ea mi-a spus că şi fiica ei, Li Xiaoqiu era de asemenea deţinută în centrul de detenţie al districtului Futian. Fiica ei fusese torturată fără milă de către biroul 610 din Shenzhen. Ea a rugat pe cineva să-i transmită mamei sale că dacă va muri va fi datorită torturii şi nu pentru că s-a sinucis [aşa cum afirmă adesea în astfel de cazuri poliţia chineză].

Tortura din lagărul de muncă pentru femei Sanshui

Pentru că nu fusesem „transformată” , am fost din nou condamnată la alţi doi ani de reeducare prin muncă doar la două luni după eliberarea mea. Am fost deţinută în brigada a treia din districtul întâi al lagărului de muncă pentru femei din Sanshui, provincia Guangdong.

În lagărul de muncă Sanshui am fost închisă într-o celulă mică. Toate geamurile şi uşile erau acoperite cu hârtie astfel încât oamenii să nu poată vedea de afară. Am fost persecutată de către Warden Xie, Warden Tang, şefa secţiei - Ge, şefa secţiei - Chen, şefa Sun, şefa Tang, şefa Zhang şi paznicul Liu Ai. Nu mi-au permis să-i scriu familiei şi nici familiei să mă viziteze. În fiecare zi încercau să-mi spele creierul, mi-au predat lecţii, mă forţau să privesc programe televizate care defăimau Falun Gong şi pe Maestrul Li şi mă obligau să scriu rapoarte. Nu îmi permiteau să dorm sau să folosesc toaleta. Tortura psihică şi spălarea creierului erau cele mai dureroase. Te forţează să spui minciuni împotriva conştiinţei tale, să confunzi binele şi răul şi să îţi baţi joc de Dumnezeu şi Buddha. Durerea acestei torturi spirituale este de nedescris. Am văzut practicanţi care s-au îmbolnăvit serios imediat după ce au fost „transformaţi”. Unii dintre ei nici măcar nu mai puteau merge. Peste 30 de practicanţi au fost persecutaţi şi sufereau de hipertensiune. Am cunoscut o practicantă care fusese persecutată şi devenise debilă mintal; închisoarea nu i-a înştiinţat familia. Unii practicanţi au fost persecutaţi până când au ajuns piele şi os.

Unii practicanţi erau transportaţi în afara închisorii după ce au fost persecutaţi până când au ajuns în condiţii critice. Când închisoarea transfera un astfel de practicant, gărzile îi duceau pe toţi ceilalţi într-o altă încăpere şi zăvorau uşile. Apoi gărzile şi prizonierii dependenţi de droguri înfăşurau practicantul muribund într-o pătură, îl cărau jos şi îl transferau în secret. Nimeni nu ştia unde era trimis. Ce lucru odios făceau ei oare?

Munca de sclav pe care o depuneam consta în sortarea gunoiului. Gunoiul era expediat din Hong Kong. Era murdar şi mirosea îngrozitor. Trebuia să sortăm la o parte plasticul şi metalele din gunoi. Nimeni din afara închisorii nu ar face o astfel de muncă murdară. Cu toate acestea, noi eram forţate să o facem. Fiecare avea o cotă zilnică. Timpul de reeducare era extins dacă eşuam să îndeplinim cota.

Într-o zi, în mai 2004, au adus împreună circa 160 de practicanţi. Medici de la Spitalul Poporului din oraşul Foshan au venit pentru a ne da injecţii. Nu ştiam ce fel de injecţii ni se dădeau. Am întrebat-o pe şefa Sun de ce numai practicanţilor Falun Gong şi nu şi celorlalţi prizonieri (precum dependenţii de droguri) li se dădeau injecţii. A răspuns: „Nu le vom da injecţii nici dacă vor asta. Acesta este tratamentul special al guvernului pentru voi.”

Câţiva paznici au ţinut o practicantă şi i-au dat injecţia cu forţa. Practicanta a leşinat. Văzând asta, multe practicante s-au împotrivit injecţiilor. Eu m-am împotrivit de asemenea. În ciuda zbaterilor, unora dintre practicante totuşi li s-au dat injecţii. Dar în general, paznicii s-au lăsat păgubaşi când ne-am împotrivit injecţiilor.

Câteva zile mai târziu, şi-au schimbat tactica. Paznicii au dus doar câteva practicante deodată la clinica lagărului de muncă. Medicii de la Spitalul Poporului din oraşul Foshan au venit pentru a face examinări medicale, pentru a lua probe de sânge, pentru a face electrocardiograme şi raze x. Toată aparatura a fost adusă de la Spitalul Poporului şi instalată într-un autobuz mare.

Când unul dintre medici m-a examinat, m-a întrebat în detaliu despre starea inimii. A întrebat dacă am avut vreodată probleme cu inima înainte. În timpul examinării fizice, medicul a presat şi a lovit uşor cu palma în mod special în zona rinichilor şi m-a întrebat dacă doare. Fiecărei practicante i s-a făcut o examinare fizică şi i s-a luat o probă de sânge, inclusiv practicantelor care deveniseră tulburate mental. Oricum, prizonierii care nu erau practicanţi Falun Gong nu au fost examinaţi. În lumina crimelor PCC recent descoperite, referitoare la extragerea de organe de la practicanţi Falun Gong, motivul care a stat la baza examinărilor medicale a devenit clar.

Când veneau persoane să viziteze sau să inspecteze lagărul de muncă, toţi practicanţi Falun Gong erau încuiaţi într-o încăpere secretă cu excepţia celor care au renunţat la cultivare. Aceştia erau intervievaţi şi spuneau minciunile pe care instructorii le-au spus să le spună.

Am fost la limita colapsului din cauza persecuţiei îndelungate din lagărul de muncă pentru femei Sanshui. Tensiunea mea era la 250 şi leşinam adesea. Mă aflam constant într-o stare care îmi ameninţa viaţa iar lagărul de muncă nu dorea să îşi asume responsabilitatea dacă muream, deci am fost eliberată pe cauţiune pentru tratament medical pe data de 20 septembrie 2004.

Scăpată din ghearele PCC

Biroul 610 din Shenzhen a început o altă rundă de persecuţie. În seara zilei de 7 septembrie 2005, am fost înştiinţaţi înainte ca ei să sosească şi am părăsit imediat casa. Am plecat tocmai la timp întrucât ei au ajuns curând după [plecarea noastră]. Au eşuat să ne aresteze dar nu s-au lăsat păgubaşi. Ne-au căutat în multe locuri, ne-au dat de urmă prin intermediul mijloacelor de telecomunicaţii şi s-au folosit de camerele video de la intrările şi ieşirile importante din oraşul Shenzhen pentru a ne urmări.

Am fost fără mijloace de trai şi fără un adăpost aproape două luni. Sosirea noastră în Tailanda a fost posibilă după numeroase greutăţi nespuse. Am mers la organizaţia pentru refugiaţi a Naţiunilor Unite şi le-am spus adevărata situaţie a Falun Gong în China şi despre propriile noastre experienţe. Cu ajutorul organizaţiei pentru refugiaţi a Naţiunilor Unite, am scăpat în cele din urmă din ghearele PCC şi am ajuns în Norvegia.

Eu şi soţul meu dorim să mulţumim Naţiunilor Unite şi guvernului Norvegiei pentru suportul şi ajutorul lor. Dorim de asemenea să facem apel către toţi oamenii cinstiţi din lume şi către toate guvernele ca acestea să lucreze împreună pentru a opri persecuţia PCC împotriva Falun Gong.

10 martie 2006

Va rugăm vizitaţi şi site-ul:
http://Apel.FalunDafaRomania.net/