Înspăimântătoarea recoltare de organe a Chinei pe care întreaga lume o ignoră. De ce?

Bankok

Şoferul jeep-ului ne măsoară din priviri în momentul în care urcăm în maşină. Asistentul meu este un tânăr israelian sănătos, aşa că eu trebuie să fiu cel cu banii. Şoferul ni se adresează în engleza lui stricată: „Fată?”

Nu. Fără fete. Du-ne la ...

„Ladyboy? Kickboxer?”

Nu. Fără ladyboy, fără kickboxeri, mersi. S-ar putea să fiu un burtos, transpirat, om alb de vârsta a doua, dar mă aflu aici pentru – de fapt, mă duc să mă întâlnesc cu o femeie de naţionalitate chineză pe o stradă lăturalnică. Ea îmi va spune poveşti confidenţiale despre umilire, tortură, şi abuz. Şi partea cea mai ruşinoasă este că după aproape 50 de interviuri cu refugiaţi din lagărele de muncă forţată din China, nici măcar nu voi asculta cu atâta atenţie. Mă aflu în Bangkok deoarece practicanţi de Falun Gong, mişcarea reînsufleţirii budismului care a fost scoasă în afara legii de Beijing, obişnuiesc să o apuce către sud când scapă din China. Aceia fără paşapoarte trec prin Burma pe motociclete şi pe drumuri mai puţin circulate. Unii au fost intervievaţi de investigatori U.N., dar puţini au fost intervievaţi de presă, cu toate că, scăpaţi din lagărele de muncă din China, sunt nerăbdători, chiar disperaţi, să ne spună poveştile lor. În ceea ce priveşte femeia de naţionalitate chineză, intenţionez să îndepărtez cu ajutorul întrebărilor discuţia de la ceea ce ea va dori să-mi spună – persecuţie şi spiritualitate – către ceva ce ea de abia îşi va aminti, o etapă aparent inofensivă a experienţei sale: o injecţie, palpări ale abdomenului, o radiografie, o mostră de urină – teste medicale ce sunt în concordanţă cu evaluarea prizonierilor pentru recoltarea de organe.

Ancheta mea a început într-un cămin cultural din Montreal cu un an în urmă, ascultând un chinez îndesat de vârsta a doua pe nume Wang Xiaohua, un om obişnuit cu vocea groasă, cu excepţia faptului că avea o urmă roşiatic-închisă ce se întindea în jos pe fruntea sa.

Îşi amintea o scenă: Aproximativ 20 de bărbaţi, practicanţi de Falun Gong, stăteau iarna în câmp, fiind însoţiţi pe ambele părţi de două escorte înarmate. În loc să-i conducă să scoată bucăţi de piatră şi să împrăştie îngrăşăminte, poliţia îi strânsese pentru un fel de excursie. Părea aproape ca o vacanţă. Wang nu văzuse multe dintre feţele prizonierilor până atunci. Aici în lagărul de muncă forţată nr. 2 din Yunnan, deţinuţii Falun Gong erau ţinuţi cu grijă în minoritate în fiecare celulă pentru ca infractorii veterani să îi poată bate.

Practicanţilor de Falun Gong le era interzis să comunice între ei. Cu toate acestea în momentul în care gărzile le-au făcut semn să înceapă să meargă, Wang a simţit că grupul şi-a potrivit ritmul paşilor precum o liniştită turmă migratoare. A privit în jos la pământul roşiatic, brăzdat de paie şi deşeuri, până la munţii de la orizont. Orice se afla înainte, Wang ştia că lor nu le este frică.

După 20 de minute, a văzut o structură mare ce licărea în zare – poate că era un spital, s-a gândit Wang. Vara anului 2001 fusese aspră în China de Sud. După ce lucrase luni întregi în soarele arzător, capul ras al lui Wang devenise serios infectat. Poate că era un pic mai bine. Sau poate că se obişnuise cu asta: în ultima vreme observa doar mirosul greu şi respingător al scalpului său putred când se trezea.

Wang rupse liniştea, întrebând pe unul dintre gardieni dacă aceea din faţă este clădirea spitalului. Gardianul răspunse calm: „Ştiţi, ne pasă atât de mult de voi. Aşa că vă ducem pentru un control medical. Iată cât de bine se poartă însoţitorii cu voi. În mod normal, un astfel de lucru nu se întâmplă niciodată într-un lagăr de muncă.”

Înăuntrul unităţii, practicanţii s-au aliniat şi rând pe rând li s-a recoltat câte o mostră mare de sânge. Apoi o mostră de urină, electro-cartiogramă, radiografie abdominală, şi examen la ochi. Când Wang a arătat către capul său, doctorul a murmurat ceva cum că este normal şi s-a mutat la următorul pacient. Întorcându-se în lagăr, prizonierii s-au simţit uşuraţi, chiar puţin mândrii, despre întreaga poveste. În pofida tuturor torturilor pe care le înduraseră şi a condiţiilor inumane, chiar şi guvernul era forţat să vadă că practicanţii Falun Gong erau sănătoşi.

Ei nu au aflat niciodată rezultatul nici unuia dintre acele teste medicale, spune Wang, cu o neaşteptată urmă de zâmbit pe faţă. Nu se poate abţine. Supravieţuise.

Am vorbit cu Wang în 2007, reprezentând doar unul dintre cele peste 100 de interviuri luate pentru o carte despre ciocnirea dintre Falun Gong şi statul chinez. Povestea lui Wang nu este nouă. Doi avocaţi renumiţi de drepturile omului din Canada, David Kilgour şi David Matas, au subliniat cazul său şi multe altele în „Raport despre acuzaţiile de recoltare de organe de la practicanţi Falun Gong în China”, tipărit şi publicat pe internet în 2006.

Prin intervievarea lui Wang, adăugam un nou caz la cercetările aprofundate efectuate deja de către alţii. Nu mă aşteptam ca şablonul lui Wang să se repete pe măsură ce interviurile mele progresau, nici să aflu că recoltarea de organe se extinsese dincolo de Falun Gong. M-am înşelat.

Falun Gong a devenit larg răspândit în China la sfârşitul anilor '90. Din diverse motive – poate din cauza faptului că numărul membrilor acestei mişcări era mai mare decât cea a partidului comunist chinez (şi aveau membrii comuni), sau deoarece moştenirea din Tiananmen rămăsese nerezolvată, sau pentru că 70 de milioane de oameni aparent căutau o cale către cer (alta decât banii) – partidul a decis să îl elimine. În 1998, partidul a anulat pe ascuns autorizaţiile profesionale ale oamenilor care practicau Falun Gong. În 1999 au avut loc aresturi în masă, confiscarea bunurilor, şi tortură. Apoi, începând cu anul 2000, pe măsură ce mişcarea a răspuns devenind mai activă în mod deschis, demonstrând în piaţa Tiananmen şi intervenind în semnalele de televiziune din China, numărul morţilor a început să crească, atingând în 2005 aproximativ 3000 de cazuri confirmate de deces, provenite din tortură, execuţie, şi neglijenţă.

În orice moment în timp, 100 000 de practicanţi Falun Gong se spunea că se află închişi undeva în sistemul chinez de penitenciare. Asemenea majorităţii cifrelor ce veneau din China, acestea erau estimări aproximative, având scopul să diminueze credibilitatea în discuţiile pro şi contra. Dar un lucru este dincolo de controversă: Reprimarea Falun Gong era scăpată de sub control. Aresturi, sentinţe, şi orice s-a întâmplat în centrele de detenţie, instituţii psihiatrice, şi lagăre de muncă forţată nu urmau nici o reţinere sau procedură legală stabilită. Ca act de rezistenţă pasivă, sau pur şi simplu pentru a evita cauzarea de probleme familiilor lor, mulţi practicanţi Falun Gong au început să-şi ascundă numele în faţa poliţiei, prezentându-se simplu decât ca „practicant” sau „discipol Dafa”. Întrebaţi de zona unde locuiau, spuneau „din univers”. Pentru aceştia, cei fără nume, ale căror familii nu au avut nici un mijloc de a-i găsi sau a face ceva în numele lor, s-ar putea să nu existe nici un fel de înregistrări.

La începutul anului 2006, primele acuzaţii de recoltare pe scară largă – extragerea pe cale chirurgicală a organelor în timp ce prizonierii erau încă în viaţă, procedură care bineînţeles îi omora – de la practicanţi de Falun Gong a ieşit la iveală din nord-estul Chinei. Acuzaţiile au declanşat o furtună tăcută în comunitatea drepturilor omului. Totuşi acuzaţia nu era exagerată.

Harry Wu, un dizident chinez care a înfiinţat Fundaţia Laogai, adusese o grămadă de dovezi potrivit cărora statul, după execuţia criminalilor anterior condamnaţi la moarte, le vindea rinichii, ficatul, corneele, şi alte părţi ale corpului către chinezi sau străini, oricui care ar fi putut plăti. Procedura a început la mijlocul anilor '80. Până la mijlocul anilor '90, cu ajutorul medicamentelor de inhibare a rejectării ţesutului inventate de către China, afacerea progresase. Autodube mobile de recoltare de organe conduse de servicii armate erau parcate în mod regulat chiar la ieşirea de pe câmpurile de unde aveau loc omorurile pentru a se asigura că spitalele militare au parte de întâietate. Acest lucru nu era strict secret. Am discutat cu un fost ofiţer de poliţie chinez, un om simplu din zona rurală, care a afirmat că, drept favor prietenului unui condamnat, a deschis uşa din spate a unei astfel de dube şi a desfăcut fermoarul sacului în care se afla corpul. Pieptul corpului fusese complet golit.

Doctorii taiwanezi care au aranjat ca pacienţii să primească transplanturi în China susţin că nu există nici un fel de supraveghere a sistemului, nici o bază de date centrală de organe chineză şi înregistrări medicale ale donatorilor, nici o dovadă de plată ce ar diminua profiturile medicale. Aşa că adevărata întrebare era, la 62000 de dolari pentru un rinichi proaspăt, de ce ar fi irosit spitalele din China vreun corp pe care puteau pune mâna?

Totuşi lucrul care i-a incitat cel mai mult pe cei neîncrezători a fost afirmaţia că organele erau recoltate de la oameni înainte ca ei să fi murit. În contextul întâmplărilor legate de Falun Gong, această afirmaţie nu era nici ea atât de exagerată. Orice medic expert ştie că sunt şanse mult mai mici ca un primitor să respingă un organ viu; şi orice comerciant de transplanturi poate să confirme că plata cumpărătorilor va fi mai mare în acest caz. Până nu demult, centre de transplant cu capacitate mare din China făceau în mod deschis reclamă pe site-urile lor la utilizarea de donatori în viaţă.

Faptul că moartea cerebrală nu este legal recunoscută ajută în China; doar atunci când inima se opreşte pacientul este de fapt considerat mort. Aceasta înseamnă că doctorii pot împuşca un prizonier în cap, cum ar fi, chirurgical, apoi să-i scoată organele înainte ca inima să se oprească. Sau îi pot administra anestezie, apoi scoate organele, şi atunci când operaţia este pe terminate, să introducă un medicament ce provoacă oprirea inimii, care este cea mai nouă metodă. În orice caz, prizonierul a fost executat, iar recoltarea este doar o etapă simplă a acestui proces. De fapt, potrivit doctorilor cu care am vorbit recent, toţii cunoscând bine practicile curente din China, recoltarea de organe în timpul execuţiei de la prizonieri în viaţă condamnaţi la moarte este un lucru de rutină.

Adevărata problemă era faptul că acuzaţiile veneau de la Falun Gong – copilul nedorit al comunităţii de dizidenţi. Spre deosebire de liderii studenţi din Tiananmen şi alţi prizonieri datorită convingerilor lor, care au acceptat exilul în vest, Falun Gong a urmat o cale aparte. Cu rădăcini în tradiţia spirituală a ţinutului chinez, Falun Gong nu ar fi construit niciodată o Statuie a Libertăţii ca apoi să defileze în jurul ei pentru CNN. Într-adevăr, pentru observatorii vestici, serviciul de relaţii publice al Falun Gong purta o parte din stângăcia culturii partidului comunist: un sentiment că practicanţii tindeau să exagereze, să creeze tablouri cu tortură scoase direct dintr-o operă a Revoluţiei Culturale, să azvârle slogane în locul faptelor.

Din diverse motive, unele justificate, altele reprobabile, credibilitatea persecuţiei refugiaţilor a fost deseori pusă la îndoială în vest. În 1939, un oficial al cabinetului englez de relaţii externe, vorbind politicos în numele majorităţii, i-a descris pe evrei drept martori în care nu se poate avea întru totul încredere. Pe timpul Marelui Salt, refugiaţii vlăguiţi din China au invadat Hong Kong-ul, văicărindu-se despre sate pustiite şi canibalism. Cumpătaţii jurnalişti vestici au ignorat aceste relatări considerându-le subiective şi părtinitoare.

Văicărelile unui om ce doreşte să reînvie trecutul spiritual contează aparent chiar mai puţin decât mărturiile unui ţăran sau ale unui evreu. Aşa că, atunci când Falun Gong a prezentat publicului nevasta unui doctor care susţinea că soţul ei, un chirurg, extrăsese mii de cornee de la practicanţi într-un spital din nord-estul Chinei numit Sujiatun, acuzaţia a fost primită cu un reţinut scepticism din partea comunităţii de dizidenţi şi o tăcere aproape completă din partea presei vestice (cu excepţia acestui ziar şi a publicaţiei National Review).

În vreme ce comisia Falun Gong a intrat într-o totală stare de investigare, avocaţii canadieni Kilgour şi Matas au cumulat dovezile ce se tot strângeau în raportul lor. Acesta includea reproduceri scrise ale unor convorbiri telefonice înregistrate în care doctorii chinezi confirmau că donatorii lor de organe erau tineri, sănătoşi, şi practicau Falun Gong; declaraţii scrise provenind din China despre experienţe ale practicanţilor aflaţi în detenţie; o explozie a activităţii de transplant de organe ce coincidea cu sporirea ratei de încarcerare a practicanţilor Falun Gong, având clienţi străini ce aşteptau numai o săptămână pentru găsirea ţesutului compatibil (în majoritatea ţărilor, pacienţii aşteptau peste un an). În final, Kilgour şi Matas au comparat rata execuţiilor din China (în principiu constantă, potrivit cu Amnesty International) şi numărul transplanturilor. S-a constatat o discrepanţă de 41500 de cazuri neexplicate de-a lungul celor cinci ani.

Acest raport nu a fost niciodată dezminţit punct cu punct, cu toate acestea majoritatea covârşitoare a activiştilor de drepturile omului au stat la distanţă. De vreme ce afirmaţiile Falun Gong erau suspecte, lucrurile pretinse de aliaţii lor erau de asemenea suspecte. Doctori ce fac transplanturi susţin că au donatori Falun Gong de organe în pivniţă? Spuneau doar ce potenţialii primitori de organe doreau să audă. Declaraţii scrise de la practicanţi? Fuseseră pregătite de către activişti. Creşterea activităţii de transplant de organe? Decât poate un raport mai bun. Discrepanţa dintre execuţii şi transplanturi? După cum un respectat cărturar de drepturile omului m-a întrebat, de ce au folosit Kilgour şi Matas estimările Amnesty International în legătură cu execuţiile din China pentru a sugera că numărul execuţiilor a rămas constant timp de 10 ani? Chiar şi Amnesty recunoaşte că cifrele lor pot reprezenta o subevaluare de proporţii. S-ar putea să nu existe nici o discrepanţă.

În final, de ce nici un martor adevărat, doctor sau asistentă care operase într-adevăr pe practicanţi Falun Gong, nu ieşise la iveală? Fără astfel de dovezi (chiar dacă credibilitatea unei astfel de persoane poate fi întotdeauna desfiinţată, chiar având documente drept suport), susţinătorii de drepturile omului au argumentat că nu există nici un motiv pentru a lua chestiunea în serios. Fără îndoială că nu existau destule justificări pentru ca preşedintele Bush să pomenească de recoltarea de organe în discursul său pe tema drepturilor omului în ajunul Olimpiadei de la Beijing.

Criticii au făcut aluzie la punctele îndreptăţite ale discursului. Dar la fel a făcut şi guvernul Chinez: reiterarea mărturisirii din 2005 că organele fuseseră recoltate de la prizonieri obişnuiţi condamnaţi la moarte, şi după lansarea previzibilelor dezminţiri de recoltare de organe de la practicanţi Falun Gong, Beijing a promulgat deodată în iulie 2006 o lege care interzicea vânzarea de organe fără acordul donatorului.

S-au întâmplat trei lucruri. Oferta de organe s-a micşorat. Preţurile s-au dublat. Şi transplanturile au continuat. Aşa că în afara cazului în care s-a înregistrat o schimbare culturală dramatică începând cu 2004, când un raport chinez a descoperit că doar 1.5% din rinichii transplantaţi erau donaţi de rude, organele vândute trebuiau să vină de undeva. Să presupunem că de la prizonierii lor – după cum gândesc doctorii taiwanezi – şi să speculăm că noua lege era un semnal: obţineţi acorduri scrise şi opriţi-vă din recoltarea de la practicanţi Falun Gong. Deocamdată.

Şi criticii aveau dreptate asupra unui lucru: exactitatea este o iluzie. Nici o conversaţie înregistrată cu un doctor din China este de nesuspectat. Toţi martorii din China au motive amestecate, mereu. Şi, din nou, nici o cifră din China, chiar şi cea din ultimul paragraf, nu poate fi considerată definitivă.

Într-adevăr, întreaga investigaţie trebuie să fie înţeleasă ca aflându-se într-un stadiu timpuriu, chiar primitiv. Nu ştim încă cu adevărat proporţiile a ceea ce se întâmplă. Gândiţi-vă la anul 1820, când o mână de doctori, oameni de ştiinţă, şi căutători amatori de fosile încercau să înţeleagă nişte dovezi sugestive dar împrăştiate şi o grămadă de oase despărţite. Douăzeci şi doi de ani au trecut înainte ca un paleontolog englez să născocească cuvântul „dinozaur” - „înspăimântătoarea şopârlă” - şi studiile moderne ale acestor creaturi dispărute au intrat în plină desfăşurare. Aceia dintre noi care cercetează recoltarea de organe de la donatori fără acordul lor în China sunt precum căutătorii de dinozauri de la început. Nu lucrăm aproape unul de celălalt. Încă aşteptăm măcar un doctor care a recoltat organe de la prizonieri în viaţă reţinuţi datorită convingerilor lor, să apară din China. Până atunci, este adevărat, nu avem nici măcar oase de dinozaur. Dar avem urme. În continuare vă voi prezenta unele dintre cele găsite de mine.

Qu Yangyao, o adevărată specialistă chineză, posedă trei masterate. Ea este de asemenea prima refugiată ce descrie o examinare medicală „doar pentru organe”. Qu a scăpat în Sydney anul trecut. În timp ce era prizonieră în China în iunie 2000, a refuzat „transformarea” - semnarea unei declaraţii prin care respingea Falun Gong – şi a fost până la urmă transferată într-un lagăr de muncă. Starea de sănătate a lui Qu era destul de bună, deşi pierduse ceva în greutate de la greva foamei. Datorită poziţiei sociale şi a educaţiei lui Qu, existau motive pentru a o păstra sănătoasă. Poliţia chineză dorea să evite decesele în custodie – mai puţine acte de întocmit, mai puţine întrebări. Cel puţin, aşa gândea Qu.

Qu avea 35 de ani când poliţia a condus-o împreună cu alţi doi practicanţi la un spital. Qu îşi aminteşte clar recoltarea unei mari cantităţi de sânge, apoi o radiografie a pieptului, şi diverse investigaţii. „Nu înţelegeam despre ce era vorba. Ne atingeau în diverse locuri ... abdomen, ficat”. Nu-şi aminteşte să i se fi luat o mostră de urină atunci, dar un doctor i-a aprins într-adevăr o lumină în ochi, examinându-i corneele.

I-a cerut oare doctorul să urmărească mişcarea luminii sale cu privirea, sau i-a verificat vederea periferică? Nu. I-a analizat doar corneele, sărind peste orice testare a funcţiilor creierului. Şi asta a fost tot: nici un ciocan în genunchi, nici o investigare a nodurilor limfatice, nici o examinare a urechilor sau gurii sau organelor genitale – doctorul i-a verificat doar organele comerciale şi nimic mai mult.

S-ar putea ca eu să fi simţit un fior rece pe şira spinării în anumite momente ale interviului, dar Qu, asemenea multor oameni educaţi, a părut iniţial că nu îşi dă seama de potenţialele implicaţii a ceea ce îmi spunea. Mulţi prizonieri păstrează o sensibilitate de genul „nu se poate întâmpla aici”. „Sunt prea important ca să fiu eliminat” este zicala supravieţuitorilor. În majoritatea interviurilor prezentate aici, subiecţii mei, cu toate că erau conştienţi de problema recoltării de organe, nu avea idee clară despre direcţia chestionarului sau de răspunsurile „corecte”.

Practicanţilor Falun Gong le este interzis să mintă. Dar nu înseamnă că nu fac asta niciodată. Pe parcursul interviurilor am auzit câteva deformări. Nu deoarece oamenii erau „pregătiţi”, ci pentru că suferiseră traume. Deformările voite, totuşi, sunt extrem de rare. Cea mai bună modalitate de a te păzi de mărturii false este de a te baza pe interviuri lungi pe scaun.

În total, am intervievat 15 refugiaţi Falun Gong din lagăre de muncă sau detenţii prelungite care trecuseră prin ceva inexplicabil într-un cadru medical. Asistentul meu care mă ajută cu cercetările, Leeshai Lemish, a intervievat-o pe Dai Ying în Norvegia, aducând totalul nostru la 16. Dacă acel număr pare scăzut, atunci luaţi în considerare dificultatea de a supravieţui şi a scăpa. Chiar şi aşa, doar puţin peste jumătate dintre subiecţi pot fi excluşi dintre candidaţii potriviţi pentru recoltarea de organe: prea bătrâni, prea deterioraţi fizic de la munca grea, sau prea slăbiţi de la perioadele de grevă a foamei. Unii erau pur şi simplu prea nesiguri în legătură cu procedurile specifice de care îşi aminteau pentru a ne putea ajuta suficient. Pe unii se testaseră medicamente. Alţii primiseră consultaţii aparent normale şi cuprinzătoare, totuşi chiar astfel de oameni ofereau câteodată indicii valoroase.

De exemplu, Lin Jie, o femeie de 60 şi ceva de ani ce trăieşte în Sydney, a povestit că în mai 2001, în timp ce era încarcerată în puşcăria de femei Yong Chuan din Chongqing, la peste 100 de practicante Falun Gong le era examinat „întreg corpul, cu mare atenţie. Şi ne întrebau de problemele medicale”. În regulă. Totuşi Lin s-a trezind întrebându-se de ce „un poliţist la un practicant” escorta femeile către examenul medical, ca şi cum ar fi fost criminali periculoşi. Practicanţii de Falun Gong întruchipează multe lucruri – puternici, morali, oneşti – dar sunt complet non-violenţi. În mod clar cineva din sistemul de securitate chineză era neliniştit.

Un alt exemplu este Jing Tian, o femeie de 40 şi ceva de ani, refugiată acum în Bangkok. În martie 2002, centrul de detenţie Shenyang a făcut multe analize tuturor practicanţilor. Jing a urmărit cu atenţie procedura şi nu a observat nimic neobişnuit. Apoi, în septembrie, autorităţile au început să facă analize de sânge costisitoare (acestea ar costa 300 de dolari de om în vest). Jing a remarcat că se extrăgea destul sânge pentru a umple opt eprubete pentru fiecare practicant, suficiente pentru diagnostic de nivel avansat sau determinare de compatibilitate a ţesutului. Jia Xiarong, o prizonieră de vârsta a doua care provenea dintr-o familie de oficiali cu relaţii, i-a spus lui Jing pe faţă: „Ei fac asta deoarece vreun oficial bătrân are nevoie de un organ”.

Dar Jing simţea altceva în aer, ceva mult mai important: Prizonierii ajungeau în toiul nopţii şi dispăreau înainte de răsăritul soarelui. Existau autobuze de transport către „spitale civile ale structurilor de apărare” cu nume precum Sujiatun şi Yida, şi erau practicanţi fără nume, doar numere.

Nu era momentul potrivit să fii un tânăr practicant furios, potrivit unei refugiate în vârstă de 30 şi ceva de ani ajunsă recent în Hong Kong. Are familie în China, aşa că îi vom spune Jiansheng Chen. În 2002, Chen observase un şablon. Atunci când începeau analizele de sânge, spunea ea: „înainte de a semna o declaraţie [de renunţare la Falun Gong] practicanţi erau toţi supuşi analizelor medicale. După ce semnau, ei nu mai erau examinaţi din nou.”

Chen era „de neconvertit”- şi chiar mai mult de atât. Nu numai că refuzase să renunţe la Falun Gong, dar îi făcea să tacă pe toţi cei care semnaseră declaraţia. Lui Chen îi erau administrate medicamente de trei ori pe zi (probabil sedative), aşa că testarea de medicamente nu poate fi exclusă. Totuşi pe măsură ce rezistenţa ei se diminua, poliţia în spunea: „Dacă nu te converteşti, te vom trimite departe. Calea pe care ai ales-o este calea morţii”. Timp de opt zile s-au făcut eforturi pentru a o convinge pe Chen să renunţe la Falun Gong sau să-i câştige supunerea prin tortură. Pe neaşteptate gardienii i-au ordonat să scrie o scrisoare de sinucidere. Chen i-a luat în derâdere: „Nu am murit. De ce să semnez un certificat de deces?”

Directorul a adus un grup de doctori din poliţia militară ce purtau uniforme albe, bărbaţi şi femei. Poliţiştii din lagărul de muncă erau „foarte speriaţi” la momentul respectiv, conform cu Chen. Ei repetau în continuu: „Dacă tot nu vrei să te converteşti, ceea ce te aşteaptă este o cale către moarte.”

Chen a fost legată la ochi. Apoi a auzit vocea cunoscută a unei poliţiste cerând doctorilor să iasă un minut. Când au rămas singure, femeia a început să insiste pe lângă ea: „Chen, viaţa ta urmează să-ţi fie luată. Nu glumesc. Am fost aici împreună tot acest timp, am format cel puţin un fel de legătură până acum. Nu pot suporta să văd asta – o persoană în viaţă în faţa ochilor mei gata să fie ucisă.”

Chen rămase tăcută. Nu o credea pe poliţistă – de ce ar fi făcut-o? În ultimele opt zile, fusese spânzurată de tavan. Fusese arsă cu bastoane electrice. Băuse urina proprie. Aşa că, ultimul şiretlic simpatic era neconvingător. Apoi Chen observă ceva picurând în mâna ei – lacrimile poliţistei. Chen acceptă să se gândească la convertire. „Este tot ce-mi trebuie”, spuse poliţista. După o lungă dispută cu doctorii, poliţia a plecat.

Practicanţilor le place să vorbească despre modificarea comportamentului poliţiştilor cu ajutorul puterii credinţei lor. Este un subiect preferat. Asemenea unui prizonier de război a cărui datorie este să încerce să scape, codul moral al unui practicant Falun Gong îi cere acestuia să salveze fiinţe simţitoare. În această formulă spirituală, poliţistul care foloseşte tortura se distruge pe sine, nu pe practicant. Dacă practicantul îi poate modifica comportamentul poliţistului, prin exemplu moral şi metode supranaturale, există ceva mândrie în asta, chiar dacă practicantul este totuşi torturat.

Dar practicanţii variază. Chen nu şi-a relatat povestea cu calm. A spus-o strigând, într-o notă de furie aspră şi mistuitoare. Este de asemenea important de menţionat că Chen nu este doar încăpăţânată, imposibilă, şi un pic smintită, dar este de asemenea tânără, atractivă şi carismatică. A relatat partea legată de poliţistă fără lăudăroşenie, ci doar cu o ruşine cumplită şi stridentă legată de semnarea în final a unei declaraţii de convertire. Poliţista întâlnise un curajos luptător – lacrimile ei sunt plauzibile.

Dai Ying este o refugiată în vârstă de 50 de ani ce trăieşte în Suedia. La începutul anului 2003, 180 de practicanţi Falun Gong au fost examinaţi în lagărul de muncă Sanshui. Bine cunoscutul discurs de genul „partidul nostru are grijă de voi în mod special” a fost urmat de radiografii, recoltarea de mostre voluminoase de sânge, cardiograme, teste de urină, şi palpări: „Ne-au pus să ne întindem cu faţa în jos şi ne-au examinat rinichii. Au bătut în ei şi ne-au întrebat dacă ne doare.”

Şi asta a fost tot – doar organe, ţineţi-vă corneele – un fapt că Dai, aproape oarbă din cauza torturii de la vremea aceea, şi-l aminteşte clar. Corneele sunt produse relativ ieftine, valorând poate 30000 de dolari fiecare. Până în 2003, doctorii chinezi deveniseră maeştrii în transplantul de ficat, ce valora în jur de 115000 de dolari pentru un client străin.

Pentru a satisface cererea, o nouă sursă de aprovizionare era necesară. Fang Siyi este o refugiată în vârstă de 40 de ani ce locuieşte acum în Bangkok. Încarcerată între 2002 şi 2005, Fang a fost examinată în mod repetat şi apoi, în 2003, aleasă pentru teste speciale în centrul de detenţie Jilin din nord-estul Chinei.

Fang nu mai văzuse doctori până atunci: „După ce au ajuns, s-au schimbat în uniforme caracteristice lagărului de muncă. Dar ce m-a frapat a fost faptul că părea să fie doctori militari.” Doisprezece prizonieri fuseseră selectaţi. Fang estimează că opt erau practicanţi Falun Gong. Cum de a ştiut ea asta? „În cazul Falun Gong, le spuneau Micile Falun-uri.” Cine erau ceilalţi patru? „[Personalul] spunea, Uite că vine altul dintre acele Fulgere Estice.”

Fulgerele Estice sunt creştini – marginalizaţi, acolo chinezi creştini pentru noi, incurabili şi de neconvertit, deviaţi de la partid. Jing îşi aminteşte de asemenea analizele de sânge făcute Fulgerelor Estrice în 2002, dar Fang îşi aminteşte de analizele din Jilin ca fiind mai precise: „Examinările suplimentare cuprindeau doar analize de sânge, electrocardiograme şi radiografii, nimic altceva. Se făceau doar practicanţilor Falun Gong şi creştinilor.”

Se strecoară oboseală de atâta compasiune? Voi fi scurt.

Cea care a mărturisit despre Masanjia are familie în China, aşa că precauţia ne cere să menţionăm doar că are în jur de 40 de ani şi este în Bangkok. Experienţa ei ne poartă în ceea ce eu numesc „Epoca Târzie a Recoltărilor” din anul 2005, când mulţi practicanţi se pare că erau duşi în grabă la examinări fulger şi apoi dispăreau brusc. Când am întrebat-o dacă cineva din lagărul de muncă de la Masanjia a primit într-adevăr îngrijiri medicale, a răspuns fără să stea pe gânduri: „Dacă oamenii veneau pe targă, li se aplica un tratament superficial. Dacă erau sănătoşi li se făcea un examen cuprinzător ... Aveau nevoie de oameni sănătoşi, tineri. Dacă ai fi fost o mătuşică de 60 – 70 de ani nu ţi-ar fi dat atenţie.”

Era personal militar prezent la efectuarea analizelor? „Nu aveau nevoie de ei. Masanjia este foarte aproape de [spitalul] Sujiatun – se ajunge repede cu maşina. Dacă aveau nevoie de cineva puteau să-i lege şi să-i trimită acolo ... De obicei erau luaţi noaptea.”

În 2007, Yu Xinhui, eliberat după cinci ani din închisoarea din Gunagdong, s-a înscris pe el, pe nevasta sa şi bebeluşul lor pentru o excursie în străinătate cu un grup chinez. La sosirea în Bangkok, au fugit la YMCA şi au solicitat statut de refugiat U.N. Yu, de treizeci şi ceva de ani, este întruchiparea sănătăţii. În timp ce se afla în închisoare, a fost testat în mod repetat, trecând în final examenul „doar organe” sub supraveghere militară în 2005.

Yu suportă cu răbdare întrebările mele, dar pentru el nu a fost niciodată un mare mister: „Se ştia prea bine de recoltarea de organe în închisoare ... Organele tale sunt rezervate chiar înainte să mori.” Infractorii prizonieri îi tachinau pe practicanţi: „Dacă nu faci ce spunem noi te vom tortura până la moarte şi îţi vom vinde organele.” Sună precum un joc prostesc, dar toată lumea ştia că există o adevărată listă: Prizonierii şi practicanţii deopotrivă erau luaţi după un program anual. Yu ştia în ce lună veneau autobuzele şi unde parcau în curte. Mi-a arătat locul exact pe Google Earth.

Atunci când au apărut în martie 2006 afirmaţiile Falun Gong despre recoltarea de organe, Yu se chinuia încă în închisoare, în secret. Aşa că este cu atât mai interesant deoarece îşi aminteşte o masă mare de prizonieri panicaţi fiind luaţi (poate 400 de oameni, inclusiv practicanţi) în mai 2006. „A fost înfricoşător”, spune Yu. „Chiar şi eu am fost înspăimântat”. Momentul coincide: Cu toată publicitatea negativă, doctorii din China doreau vânzări urgente de organe exact în acelaşi moment.

Până în 2007, s-a căzut de acord că guvernul chinez oprise recoltarea de la practicanţi Falun Gong pentru a evita orice noi descoperiri stânjenitoare înaintea Olimpiadei. Aşa că ultimul meu caz trebuie privit ca linie de demarcaţie, o suită completă de analize medicale urmată de ... ei bine, judecaţi singuri.

Liu Guifu este o femeie de 48 de ani ce a ajuns recent în Bangkok. I s-a făcut un amănunţit set de analize – o adevărată serie – în lagărul de muncă de femei din Beijing în 2007. A fost de asemenea diagnosticată drept schizofrenică şi probabil i s-au administrat medicamente.

Dar ea îşi aminteşte analizele destul de bine. I s-au făcut trei teste de urină într-o singură lună. I s-a cerut să bea lichide şi să se abţină de la urinat până ce a ajuns la spital. Erau aceste teste pentru diabet sau medicamente? Nu pot fi excluse aceste posibilităţi. Dar nici evaluarea funcţională a rinichilor. Şi trei mostre voluminoase de sânge i-au fost recoltate în aceeaşi lună, examinările costând în jur de 1000 de dolari. Era oare lagărul de muncă preocupat de starea de sănătate a lui Liu? Sau a vreunui organ anume? Poate vreun organ care era compatibil cu un cadru de rang înalt sau cu un bogat client străin?

Adevărata problemă era că Liu făcea parte din brigada de practicanţi de neconvertit fiind folosită în trecut pentru organe şi era considerată bolnavă mintal. Era inutilă, cea mai apropiată aproximare pe care o avem de un practicant fără nume, una dintre cei care nu-şi dezvăluiau numele lor sau provinciile către autorităţi şi care îşi pierdeau chiar şi acea slabă protecţie socială.

Erau sute, poate mii de practicanţi identificaţi doar prin numere. Am auzit că numărul două sute şi ceva era o tânără talentată artistă cu pielea fină, dar nu ştiu cu adevărat. Nici unul dintre ei nu a scăpat viu din China.

Sunt şanse mici ca vreunul dintre ei să scape. Surse tibetane estimează că 5000 de protestatari au dispărut odată cu înăbuşirea revoltei din acest an. Mulţi au fost trimişi la Qinghai, un potenţial centru de recoltare de organe. Sunt doar supoziţii. Atât doctorii taiwanezi care investighează recoltarea de organe cât şi cei ce aranjează transplanturi pentru pacienţii taiwanezi sunt de acord cu un lucru: Ceremonia de închidere a Olimpiadei a redeschis sezonul de recoltări.

Unii din comunitatea drepturilor omului vor citi ultima afirmaţie cu scepticism. Totuşi, până în momentul în care apar dovezi contra, eu voi crede în preţuri pentru organe negociate pe ascuns în China. Mărturisesc, eu însumi simt disperare la acest gând. Este un risc al meseriei.

De aceea am spus acel banc cu o noapte în Bangkok, pentru a vă convinge să citiţi primul paragraf. Totuşi ce este cu adevărat hilar este răspunsul forţat, formal şi un pic stânjenitor a atât de multora la crimele împotriva prizonierilor închişi pentru convingerile lor, cu scopul de recoltare a organelor acestora. Aceasta este o crimă malefică.

Washington are de a face cu priorităţile sale: Creşterea puterii financiare chineze este însemnată. Aceia din guvern nu vor să audă despre Falun Gong şi genocid în vremuri de criză financiară, în situaţia în care China deţine un mare număr de legături economice cu Satele Unite. Aşa că povestea continuă să se scufunde sub greutatea produsă de apatia politicii americane şi a jurnaliştilor.

Se poate argumenta – în şoaptă, desigur – că America nu are nici un punct de sprijin, nici un mijloc de a desface ceea ce a fost făcut, nici un glonţ de argint care să schimbe regimul chinez. Poate că nu, dar am putea interzice americanilor să facă transplanturi de organe în China. Am putea boicota conferinţele medicilor chinezi. Rupe relaţiile medicale. Pune embargou pe echipamentele medicale. Şi refuza să mai ţinem întâlniri diplomatice până când guvernul chinez nu alcătuieşte o bază de date explicită şi cuprinzătoare a tuturor donatorilor de organe din China.

S-ar putea să trebuiască să trăim cu partidul comunist chinez, deocamdată. Din această cauză, ne putem consola că nu sunt încă oase. Nu vor fi deloc până ce partidul nu cade şi chinezii încep să caute atent prin morminte şi cenuşă.

Cu toţii avem dreptul la un pic de oboseală cauzată de compasiune – este de înţeles. Dar nu vă înşelaţi: Există şopârle înspăimântătoare. Şi acum că Jocurile Olimpice s-au terminat, şi camerele de filmat şi-au întors privirea, cutreieră din nou pământul.

Ethan Gutmann, un membru colaborator al Fundaţiei pentru Apărarea Democraţiilor, doreşte să mulţumească Fundaţiei Earhart şi familiei Wallenberg din Suedia pentru ajutorul acordat cercetărilor.