FALUN GONG, transplantul de organe, holocaustul şi noi

Numărul transplanturilor de organe executate în China şi viteza cu care organele devin disponibile a crescut îngrijorarea internaţională cu privire la sursa organelor. Este declarat public că organele vin de la criminali executaţi şi că există consimţământ, dar există supoziţii cu un scenariu chiar mai macabru - acela că prizonierii sunt în mod sistematic supuşi anume operaţiilor chirurgicale pentru a le preleva organele pentru transplantare. În acest eseu explorez plauzibilitatea acestei reclamaţii prin comparaţie cu cunoştinţele noastre despre complicitatea doctorilor la evenimentele ce conduc la holocaust şi despre elementele practice ale transplantării de organe din zilele noastre.

Transplantarea de organe a crescut în China într-un ritm remarcabil. O instituţie a raportat 647 de operaţii de transplant de ficat în aproximativ un an. Timpii de aşteptare sunt între una şi două săptămâni potrivit paginilor de web ale spitalelor chinezeşti. Listele de preţuri sunt disponibile cu sume în dolari cu mult inferioare altora pe o piaţă de sănătate globală şi sub o zecime a celor din SUA. Pentru a deveni donatori de organe oamenii trebuie să moară tineri şi în anumite circumstanţe, astfel încât organele sunt în general puţine şi timpul de aşteptare poate fi lung. În China este o discrepanţă numerică între numărul verosimil de donatori şi numărul de organe în mod evident disponibile, în ciuda faptului că donarea de organe a întâmpinat rezistenţă în cultura chineză. Începând cu mai 2006, transplantul de organe a fost reglementat pentru prima oară (2), dar încă apare întrebarea, cum au atins aceste echipe de transplant o extindere atât de rapidă şi timpi de aşteptare atât de scurţi? O supoziţie a fost făcută că în China corpurile unor oameni vii şi sănătoşi au fost în mod sistematic eviscerate şi organele le-au fost luate pentru transplantare.

Acum este acceptat ca adevăr faptul că organele criminalilor executaţi în China sunt folosite pentru transplant. Se pretinde că ei consimt, dar poate fi aceasta de bunăvoie? Lăsând aceasta la o parte, un argument al binelui (cel) mai mare şi al răului (cel) mai mic poate fi invocat: dacă un individ a pierdut dreptul la viaţă într-un proces judecătoresc, probabil că el a pierdut de asemenea dreptul de a avea rinichii îngropaţi cu el. De ce ar trebui să fie ei pierduţi, când două victime inocente ale insuficienţei renale ar putea avea o viaţă îmbunătăţită şi prelungită? Dar există o îngrijorare încă şi mai mare. Ca parte a unei extinderi a activităţii religioase în vacuumul ideologic lăsat de colapsul comunismului, s-a dezvoltat o mişcare spirituală numită Falun Gong. Practicanţii se întâlnesc pentru a-şi face exerciţiile şi a medita. Ei sunt pacifişti prin înclinaţie şi caută să contopească ştiinţa modernă cu tradiţiile chineze. Este greu de determinat de ce ei au atras atâta dizgraţie, dar ei sunt catalogaţi ca înclinaţi spre răzvrătire şi nedoriţi (4). Se pare că ei sunt închişi cu zecile de mii cu scopul de a li se corecta modul de gândire. Se pare că la arestare li se face un test de sânge de rutină. Nu există niciun motiv de a crede că este în folosul Falun Gong, dar potrivirea grupei sanguine este decisivă pentru donarea de organe. Suspiciunea că practicanţii Falun Gong sunt o sursă de organe este esenţială pentru investigaţia lui David Matas şi David Kilgour, care au formulat supoziţia.

Primitorii sunt în mod predominant aceia care călătoresc pe plan internaţional pentru îngrijirea sănătăţii; dacă Matas şi Kilgour au dreptate, organele provin de la membrii încarceraţi ai unei mişcări inocente; iar autorii sunt cu necesitate practicieni medicali. După cum se dezvoltă afirmaţia, povestea pare înfiorătoare până în punctul de a fi incredibila. Atât de alarmat am fost când am aflat despre această supoziţie, încât am făcut eforturi să o înţeleg. Elementul povestirii care mă îngrozeşte pe mine cel mai mult, dacă este adevărată, este acela că aceia care comit aceste acte sunt colegii mei de breaslă, doctorii. Acesta este singurul element la care am capacitatea să mă refer. Deşi nu pot să obţin mai multe dovezi decât au fost deja oferite (3), pot cel puţin să testez credibilitatea acestei supoziţii.

Transplantul de rinichi, ficat, cornee inimă şi plămâni oferă beneficiu în supravieţuire şi calitate a vieţii pentru primitori, într-o ordine aproximativ descrescătoare a anilor de viaţă ajustată calitativ (QUALY = quality-adjusted life year) câştigaţi. Totalul sumei anilor de viaţă ajustaţi calitativ donaţi de persoana moartă altora este considerabil, şi cu adevărat grandios dacă numeroase organe sunt donate şi transplantate cu succes la mai multe persoane. Pentru a atinge acest scop operaţia asupra donatorului şi alocarea organelor trebuie sa fie coordonate cu deosebită pricepere. Eu am luat parte atât la extragerea cât şi la transplantarea a diferite organe. Implicarea mea personală a atins apogeul în week-end-ul în care am transplantat cu succes inimi la trei pacienţi în limita unui interval de 72 de ore. O măsură preliminară necesară a fost procesul de extragere a acestor organe şi acesta este incompatibil cu extragerea organelor după execuţie. Ceea ce se întâmplă este că o echipă de anestezişti continuă să monitorizeze şi să regleze cu atenţie fiziologia vitală a persoanei declarată în moarte cerebrală, numai pentru a menţine viabile organele pentru transplant. Inima şi plămânii sunt menţinute în funcţiune în timp ce disecţia meticuloasă şi mobilizarea ficatului este încheiată. Apoi, într-o succesiune rapidă, organele – inimă, plămâni, ficat, rinichi şi apoi corneele – sunt extrase, conservate şi trimise la destinaţie. Acestea sunt elementele practice necesare ale operaţiei donatorului şi ar trebui observat că aceasta nu este compatibilă cu recuperarea de organe după nicio procedură de execuţie hotărâtă în instanţă. Omul normal, neinstruit ar putea foarte bine să considere asta atât macabru cât şi repulsiv, dar echipele de transplant trebuie, din necesitate, să îşi îngrădească aceste reacţii emoţionale şi viscerale.

Cum am ajuns noi în acest punct? Etica medicală nu este nici absolută, nici statică. În Vest, în ultimele câteva decade, noi am contestat în repetate rânduri concepţiile anterioare şi am forţat normele de conduită. De exemplu, avortul şi manipularea fertilităţii (în ambele direcţii) au fost urmate de negocieri extinse şi încă nu există unanimitate asupra multor puncte. Distincţia dintre viaţă şi moarte a fost redefinită, în mod specific în folosul transplantării. Un rinichi de la un cadavru se poate reface în timp ce primitorul este ajutat cu dializă, dar odată ce miocardul se necrozează, inima este iremediabil moartă. Absenţa activităţii cardiace a fost cea care a definit moartea până când apariţia transplantului de inimă a influenţat în mod public dezbaterile la sfârşitul anilor ‘60. Odată ce procesul morţii este încheiat până la punctul în care inima se opreşte sau fibrilează, există toate probabilităţile să fie iremediabil vătămată. Pentru ca transplantul de inimă să reuşească moartea a trebuit să fie redefinită ca moarte cerebrală. Transplantul, fără discuţie, a lărgit limitele a ceea ce doctorii ar trebui şi nu ar trebui să facă şi la rândul său societatea a acceptat noi definiţii. Pentru ca donarea multiplă de organe să fie obţinută, ceva ce ar fi fost îngrozitor în alte timpuri a devenit nu doar tolerabil ci şi lăudabil sub noile reguli. Uzarea reacţiilor noastre viscerale şi redefinirea limitelor etice sunt paşi care ne-ar putea conduce, dacă nu suntem prudenţi, în jos pe panta alunecoasă a moralităţii şi trebuie recunoscută ca atare. Dar poate să existe vreun precedent acceptabil care ar face chiar în mică măsură credibilă afirmaţia că doctorii se angrenează în recoltarea sistematică de organe de la victime sănătoase care nu îşi dau consimţământul?

În anii 1930, primii paşi pe drumul spre holocaust au fost făcuţi – şi ei au fost făcuţi cu complicitatea doctorilor (5). Cum s-a întâmplat asta merită atenţie; dacă noi nu recunoaştem faptele şi nu înţelegem cum s-a întâmplat, cum putem noi să prevenim ca aceasta să se întâmple din nou?

În Germania, ca pretutindeni, existau oameni în instituţii de îngrijire pe termen lung (aziluri). Asemenea pacienţi diferă în capacitatea lor de a interacţiona cu îngrijitorii lor; la un capăt al spectrului nu există nicio evidenţă a faptului că sunt conştienţi sau a vreunei capacităţi pentru o existenţă senzorială. A apărut opinia, aşa cum se întâmplă inevitabil, că dacă vieţile lor s-ar fi stins discret pe furiş, nu ar fi fost nicio pierdere. Poate ar fi fost o binecuvântare. Trebuie să fie cu siguranţă o uşurare pentru familiile lor. Şi apoi erau resursele salvate de timp, bani, dragoste şi devotament din partea părinţilor şi surori medicale care puteau fi transferate către un obiectiv mai bun. Starea lor a fost exprimată în fraza germană “lebensunwertes Leben” însemnând „viaţă nedemnă de viaţă”. (5) Întrebarea etică a fost dacă era admisibil să iei vreun fel de măsuri eficiente pentru a le provoca moartea; în paralel, problema medicală care a apărut era cum se putea face asta. Cum se putea face asta este în sine important, pentru că dacă adevărul curat despre ceea ce facem noi poate fi mascat de argumentul scopului secundar, poate fi considerat admisibil să prilejuieşti sfârşitul vieţii. Diferite metode au fost luate în considerare. Punerea în aplicare a unei tactici de mărire a dozei sedativelor pentru a reduce orice suferinţă posibilă era una. Alta era a-i lăsa să moară de foame prin subalimentarea sistematică sau hrănirea cu o dietă planificată să fie deficientă în câteva componente esenţiale. Dar cum să implementezi tactica?

O echipă de doctori a fost rugată să conceapă un chestionar, un formular, pe care se puteau culege informaţii despre nivelul funcţional al individului. Treaba a fost făcută şi criterii au fost stabilite. Aceste chestionare au fost completate pentru toţi pacienţii potenţiali “lebensunwertes Leben” de un alt grup de doctori. Pare verosimil că îngrijitorii care au completat aceste formulare erau înclinaţi să exagereze gradul de neputinţă, evident cu convingerea că aceasta mai degrabă ar aduce persoanelor aflate în grija lor mai multă îngrijire nicidecum mai puţină. Apoi formularele au plecat către trei evaluatori independenţi, care au fost rugaţi pe rând să-şi asume un punct de vedere, prin comparaţie cu criteriile oferite, legat de faptul dacă aceasta era o viaţă care nu merita trăită. Al doilea şi al treilea evaluator au putut vedea opiniile anterioare pe formular, ceea ce a avut efectul de a încuraja unanimitatea. Formularele au fost comunicate unui dispecerat şi echipe medicale de transport au fost desemnate să aducă acei indivizi identificaţi ca “lebensunwertes Leben” într-o altă instituţie de sănătate, unde tratamentul a fost administrat. În final, un doctor urma să formuleze un certificat de deces plauzibil. Şi aşa s-a şi făcut. Rotiţele ca de ceas se învârteau dar nimeni nu ştia scopul întregului mecanism. Au existat înregistrări scrise datorită cărora putem fi siguri că ceea ce am scris s-a întâmplat. (5) Au existat eliberări (din funcţie) pentru aceia care îşi făceau o idee vagă despre ce se întâmplă şi care s-au dovedit a „nu se ridica la nivelul sarcinii”. Ei puteau fi degrevaţi de aceste îndatoriri şi transferaţi la altă muncă. Odată cu izbucnirea războiului au urmat orori de neînţeles, dar au fost tacticile şi metodele dezvoltate pentru “lebensunwertes Leben” cele care au furnizat un model pentru ce a urmat, şi doctorii au fost implicaţi în toate privinţele.

Deci ce legătură are asta cu transplanturile? Prin natura sa, există rotiţe care se învârtesc pentru a conduce această maşină de asemenea. Îngrijitorii potenţialului donator nu văd niciun viitor pentru pacientul lor dependent de respiraţia artificială. Ei informează coordonatorii de transplanturi care au o misiune lăudabilă de a maximaliza şansele pentru mulţimea de potenţiali primitori şi acţionează în direcţia obţinerii acordului din partea familiilor. O reţea internaţională, organizată pe baza obiectivităţii este informată despre disponibilitatea organelor donate. Echipa de recuperare (a organelor) desemnată, de obicei chirurgi special instruiţi sau aşa numiţii membrii ai grupului de ”cercetare” sau transplant, merg acolo unde sunt trimişi pentru că ei au o treabă de făcut. Asta se întâmplă aproape întotdeauna în toiul nopţii, când sălile de operaţii sunt neocupate şi rutele terestre şi aeriene sunt libere şi întotdeauna sub presiunea extremă a timpului pentru a maximaliza calitatea organelor. Între timp echipele de transplant scot primitorii de pe listele de aşteptare şi organizează operaţii urgente de transplant, într-o serie de spitale diferite, totul contra cronometru. Presiunea timpului, dispersarea geografică, complexitatea potrivirii mai multe organe, nevoia de a respecta confidenţialitatea şi anonimatul donatorului şi primitorului şi logistica desăvârşită a întregului proces înseamnă că niciun membru al personalului medical nu are o privire de ansamblu a întregului proces. Nici în China, ei, n-ar trebui să se aştepte la aşa ceva. Asta este ceea ce face plauzibil că s-ar putea întâmpla şi că doctorii înşişi ar putea-o face, în mare măsură în necunoştinţă de cauză sau cel puţin suficient de distanţi pentru a închide ochii şi a-şi astupa urechile.

Dezvăluind sursa exactă a tuturor organelor donate, cu un traseu documentat complet şi transparent ar fi suficient pentru a respinge supoziţiile, dar în mod interesant, se prea poate să fie dificil de făcut asta chiar în ţări mai deschise decât este China în prezent. În circumstanţele în care eu am fost implicat, exista o înţelegere explicită că procesul începe numai atunci când este ceea ce donatorul şi-ar fi dorit, dar realitatea este că eu nu am fost niciodată în postura de a inspecta documentaţia procesului de consimţire. Inimile au ajuns în sala noastră de operaţie fără un nume ataşat şi până atunci primitorul fusese anesteziat şi noi eram deja pe cale de a îndepărta inima bolnavă. Factorii care fac supoziţiile plauzibile sunt compartimentarea elementelor logistice şi paşii tehnici întocmai cum au fost descrişi pentru transplanturi oriunde şi necesitatea de grabă. Ceea ce o face credibilă sunt discrepanţele numerice dintre numărul raportat de transplanturi comparat cu ce este posibil în alte ţări, timpii scurţi de aşteptare şi certitudinea cu care operaţiile sunt oferite pe piaţa de sănătate globală (1) şi testările sanguine de rutină ale Falun Gong.

REFERINŢE:
(1). Centrul de asistenţă din China al reţelei internaţionale de transplanturi. Costul transplantului.
http://archive.edoors.com/render.php?uri=http%3A%2F%2Fen.zoukiishoku.com%2Flist%2. 2006.
Ref Type: Electronic Citation Last accessed 9th October 2006

(2). Zhang Feng. Lege nouă pt. a reglementa transplanturile de organe.
http://www.chinadaily.com.cn/china/2006-05/05/content_582847.htm. 2006. 23-9-2006.
Ref Type: Electronic Citation Last accessed 9th October 2006

(3). Matas D, Kilgour D. Raport despre afirmaţiile/supoziţiile făcute în legătură cu recoltarea de organe de la practicanţii Falun Gong
http://www.davidkilgour.ca/. 2006. 23-9-2006.
Ref Type: Electronic Citation Last accessed 9th October 2006
(4). Ambasada Chineză:
http://www.chinaembassycanada.org/eng/xwdt/t261810.htm. 2006. 23-9-2006.
Ref Type: Electronic Citation Last accessed 9th October 2006

(5). Lifton RJ. Doctorii nazişti (The Nazi Doctors). Basic Books USA; 2000.

Această publicaţie principală a Societăţii Regale de Medicină este o revistă medicală generală de vârf reflectând gândirea şi practica actuală acoperind gama de specialităţi. Rapoarte originale atent revăzute, editoriale şi recenzii sunt contribuţii trimise de către autori din toată lumea. Revista de asemenea include procese-verbale selecţionate ale întâlnirilor majore ale Societăţii, recenzii de cărţi şi scrisori. Ocazional sunt publicate suplimente. Larga circulaţie mondială a revistei şi listarea ei în Index Medicus asigură o expunere extinsă către comunitatea clinică medicală.