Povestiri din China antica: Lu Meiniang

Lu Meiniang era o zână născută cu sprâncenele lungi şi fine. De aici vine şi numele ei (Meiniang înseamnă în chineză “doamna cu sprâncene”). Ea era urmaşa lui Lu Jingzuo, un învăţător a Împăratului Beizu de la sfârşitul dinastiei Wei. În timpul ultimei părţi a perioadei dinastiei Han, Jingzuo şi cei trei fraţi ai săi, Jingyu, Jingfu şi Jingrong deveniră toţi învăţătorii Împăratului. În timpul perioadei Dadjing, Lu Jingzhuo suferi o schimbare a soartei şi se stabili în regiunea Lingnan (astăzi Guangdong şi Guangxi).

În primul an Yongzhen al dinastiei Tang, când Meiliang a avut paisprezece ani, datorită talentelor ei excepţionale comandantul şef al mării Chinei de sud o trimise la curtea împăratului. Lu Meiliang era inteligentă şi avea încă din copilărie talente extrem de rafinate. Într-o zi ea brodă toate cele şapte rulouri ale sutrei Saddharma-pundarika pe o bucată de mătase lungă de treizeci de centimetri. Toate personajele aveau aceeaşi mărime şi fiecare parte putea fi văzută cu claritate. Erau aşa de fine ca firele de păr. Fiecare frază şi fiecare scenă era acolo fără excepţie.

Ea era la fel de înzestrată şi pentru a ţese cuverturi cu scene din poveşti cu zâne. Pentru a face o cuvertură, ea despărţea mătasea în trei părţi şi o vopsea în diferite culori pentru a face cinci straturi acoperite cu aur. Rezultatul final cuprindea broderii ale celor zece continente, trei insule, fiinţe cereşti şi tinere fete de jad. Erau de asemenea broderii ale palatului, tezaure rare şi o mie de copii ţinând fanioane. Cuvertura măsura cam trei metri, dar cântărea abia optzeci de grame. Pentru a o proteja de efectele trecerii timpului, ea folosea ca remediu un unguent pe care-l aplica pe suprafaţa cuverturii. Împăratul Shunzong îi lăuda ingeniozitatea şi o numea Doamna divină.

De la vârsta de paisprezece ani, din ziua în care sosise la palat, ea nu mânca decât seminţe de susan. Împăratul Xianzong îi admira inteligenţa şi îi oferi o brăţară de aur reprezentând un phoenix. Mai târziu ea hotărî să părăsească palatul pentru a deveni taoistă. Se întoarse la marea Chinei de sud. Împăratul îi dădu numele de “cea fără ataşamente”.

Ani întregi ea nu mânca nici un fel de hrană. Zeii veneau adesea s-o vadă. Atunci când fu pe punctul de a părăsi lumea aceasta terestră, un miros parfumat îi umplu camera. Când îi duseră sicriul ca să-l îngroape, simţiră că era foarte uşor. Îl deschiseră, dar nu găsiră decât o pereche veche de pantofi. Mai târziu , oamenii o văzură călărind un nor purpuriu şi plimbându-se pe deasupra mării.

Li Xiangxian, un discipol solitar de pe muntele Luofo i-a scris biografia, dar cum Li Xiangxian nu era celebru, biografia n-a prea fost cunoscută la momentul acela. Atunci Su Er a înregistrat povestea ei în Du-Yang-Bian.

Sursă : Yunjiqiqian, o enciclopedie a taoismului editată de Zhang Junfang în timpul dinastiei Song.