Să învăţăm din istorie: Trei molime în Imperiul Roman antic

(Minghui.org) Putem învăța multe din trecut când privim înapoi în istorie. Un exemplu este suprimarea creștinilor și prăbușirea Imperiului Roman.

Nero și Toamna Ciumei

Conform înregistrărilor istorice, prima persecuție a creștinilor supravegheată de către un imperiu a început în timpul lui Nero (37-68). După ce a devenit împărat în 54 d.Hr., Nero a ucis-o pe mama sa Agrippina, pe fratele Britannicus, și două soții, Claudia Octavia și Poppaea Sabina.

Marele Foc al Romei a izbucnit pe 18 iulie 64 d.Hr. și a ars mai bine de o săptămână. Multe relatări antice susțineau că a fost complotul lui Nero să înceapă focul pentru a distruge totul, astfel încât să poată implementa noul său plan de dezvoltare urbană. El a dat vina apoi pe creștini pentru incendiu, etichetându-i o sectă anti-societate. Tot el a mobilizat publicul roman în a-i persecuta pe creștini. Drept urmare unii creștini au fost uciși, sfâșiați de fiare și arși de vii ca torțe umane.

Ultima rugăciune a martirilor creștini de Jean-Leon Gerome (1824-1904) a înfățișat o scenă de suprimare a creștinilor în Imperiul Roman: creștini arși de vii în stânga, răstigniți în dreapta și ultima lor rugăciune.

Romanii care au crezut în Nero și au persecutat creștinii au primit curând răsplată. O ciumă a izbucnit toamna următoare în Roma și a ucis 30.000. Trei ani mai târziu, o rebeliune împotriva lui Nero a avut loc. El a fugit din Roma în anul 68 d.Hr. și a murit, posibil prin sinucidere.

Haosul a continuat. Cu patru împărați domnind succesiv în anul 69 d.Hr., acesta e cunoscut în istorie sub numele ‘Anul celor patru împărați’. În următorii 300 de ani însă, împărații romani nu şi-au însuşit lecția, ci au continuat persecuția, ceea ce a dus la noi consecințe.

Ciuma Antonină

După ce Marcus Aurelius (121-180) a devenit împărat roman în 161, a făcut un pas mai departe decât oricare dintre predecesorii săi în persecutarea creștinilor. Potrivit unor istorici, „creștinii erau arestați, judecați în piața publică și închiși după aceea. Erau condamnați la diverse pedepse, incluzând-o pe aceea de a fi dați ca hrană fiarelor, tortură și condiții precare de trai în închisoare. Sclavi aparținând creștinilor au depus mărturie că stăpânii lor au participat în incest și canibalism.” Drept urmare, creștinii erau executați sau sfâșiați în bucăți de către fiare în Colosseum.

Ciuma Antonină a izbucnit în 165 și a durat 16 ani cu o scenă oribilă: „Pe măsură ce puterea corpului e dizolvată, mațele disipează într-un flux; un foc care începe în adâncurile interioare arde răni în gât ... intestinele sunt scuturate de vărsături continue ... ochii sunt aprinși de la forța sângelui ... pe măsură ce slăbiciunea predomină prin eșecurile și pierderile corpurilor, mersul este împiedicat sau auzul este blocat sau vederea este orbită ... "

În timpul ciumei, în Roma au fost până la 2.000 de decese pe zi, iar cu o rată a mortalității de aproximativ 25%, numărul total de decese a fost estimat la cinci milioane. Boala a ucis aproape o treime din populație în unele zone și a slăbit armata romană, punând capăt unei perioade relativ pașnice din istoria romană.

Ciuma lui Ciprian

Ciuma lui Ciprian a început în 250 și s-a încheiat în 270. În perioada de vârf, a ucis până la 5.000 de oameni pe zi la Roma. Aceasta a cauzat deficiență militară și de forță de muncă pe scară largă, slăbind sever imperiul în timpul Crizei Secolului al Treilea. Agenții ciumei erau suspectați că includ variola, gripa pandemică și febra hemoragică virală (filovirusuri), precum virusul Ebola.

Această epidemie a avut loc la un an după ce Traian Decius a devenit împărat în 249. El a emis un ordin prin care cerea tuturor celor din Imperiu (cu excepția evreilor, care au fost scutiți) să facă o jertfă zeilor romani. Jertfele trebuiau săvârșite în prezența unui magistrat roman și să fie confirmate printr-un certificat semnat și atestat de către magistrat. Un număr mare de creștini au fost uciși pentru că nu au renunțat la credința lor.

După doi ani de domnie, Decius a murit într-o bătălie în 251. Nouăsprezece ani mai târziu, împăratul roman de atunci, Claudius Gothicus, a murit și el de ciumă.

În timpul ciumei, creștinii au jucat un rol activ în îngrijirea bolnavilor și în îngroparea morților. În cele din urmă, ciuma nu numai că a întărit creștinismul, dar a și ajutat la răspândirea acestuia în întregul imperiu.

Persecuția Dioclețiană

După ce Dioclețian (244-311) a devenit împărat în 284, el a fost relativ tolerant față de creștini în primii ani. Cu toate acestea, urmând sfatul ginerelui său, Galerius, Dioclețian a început persecuția în februarie 303. A dat ordine să se distrugă biserici creștine, să se ardă scripturi și să se confiște proprietăți. A exclus creștinii atât din armată cât și din guvern și i-a supus detenției și chiar executării. Cunoscută drept Dioclețiana sau Marea Persecuție, a fost ultima și cea mai severă persecuție împotriva creștinilor din Imperiul Roman.

La acel timp creștinii erau deja acceptați de mulți oameni, printre care soția lui Dioclețian și unii înalți demnitari. Dioclețian a demisionat în 305 din motive de sănătate, iar Galerius a continuat politica de persecuție.

Galerius a fost mai târziu țintuit la pat de boli groaznice. „Boala lui a fost prilejuită de o tulburare persistentă foarte dureroasă. Trupul său umflat într-o corpulență greoaie de un mod de viață neînfrânat a fost acoperit de ulcere și devorat de nenumărate roiuri ale acelor insecte care au dat nume celei mai detestabile boli”, a scris istoricul Edward Gibbon.

Regretând faptele sale rele, Galerius a emis un ordin în aprilie 311 pentru a opri oficial persecuția.

După ce Constantin cel Mare a ajuns la domnie, el a crezut în creștini și a emis Edictul de la Milano în 313, care a declarat în continuare toleranță religioasă pentru creștinism în Imperiul Roman.

Păcatele comise în timpul credinței religioase au fost devastatoare. S-a estimat că aproximativ 60 de milioane de oameni au murit în timpul ciumelor, urmând căderea Imperiului Roman.