Pentru cine învăţăm noi?

În zilele noastre, mulţi profesori le repetă elevilor lor, «trebuie să fiţi responsabili pentru voi înşivă, astfel veţi obţine note bune şi veţi fi capabili să urmaţi o universitate bună, să vă puteţi găsi apoi un loc bun de muncă, să duceţi o viaţă decentă şi stabilă.» La prima vedere acest sfat îi încurajează pe elevi să-şi îndeplinească sarcinile, care par să nu-i privească decât pe elevi, dar, în realitate, el are implicaţii mult mai vaste. Studiul vostru, atenţia la detaliu şi eforturile voastre, totul afectează nu doar înscrierea la o universitate, ci şi ocazia de a avea în viitor un loc de muncă bun şi o viaţă bună: acestea sunt motivele adevărate pentru care voi învăţaţi.

Aşadar, căutaţi şi voi motive pentru a continua, după ce v-aţi atins primele obiective ale studiului? Oricât de bogat aţi fi, oricât de înalt ar fi statutul vostru social în viaţă şi oricât de excepţională performanţa voastră fizică şi mentală, veţi avea probleme şi conflicte în care veţi experimenta încercări şi suferinţe. Dar, oare, studiile voastre vă oferă ceva care să vă ajute să ştiţi cum să faceţi faţă acestor probleme şi să le rezolvaţi?

Să privim vechea cultură şi educaţie chineză. Cu ce semăna educaţia din timpul dinastiilor Xia, Shang şi Zhou. Toţi copiii de opt ani, că erau copii de rege, nobili, funcţionari sau oameni de rând, erau autorizaţi să meargă la şcoala elementară. Cursurile de la şcoala elementară învăţau regulile de comportament şi de politeţe pentru viaţa de zi cu zi, cum să se stropească plantele, să se facă curăţenie, să se ocupe de lucrurile curente, ce să facă în timpul unei dispute şi tot felul de lucruri asemănătoare. Ei trebuiau de asemenea să studieze, printre altele, muzica de la Curte, tirul cu arcul, cum să conducă vehiculele imperiale, literele şi aritmetica. La 15 ani, cei mai buni elevi intrau la o universitate pentru a face studii despre «căutarea unui adevăr mai înalt», «corectarea stării de spirit», «cultivarea sinelui» şi «oamenii care guvernează». Asta presupunea cercetări în funcţiile specifice ale lucrurilor, experienţa folosirii corpului şi a spiritului, practica pentru a deveni o persoană cu principii morale înalte şi o profundă înţelegere a comportamentului drept al omului. Special pentru guvernarea statului se foloseau rezultatele propriilor studii pentru a trata alte persoane, relaţiile dintre seniorii feudali şi relaţiile între conducători, miniştri şi oamenii obişnuiţi.

Cultura noastră chineză tradiţională decurge din această perioadă şi educaţia noastră din sistemul acestei epoci. O istorie de 5-6 mii de ani. Ce perioadă lungă de timp!

Marea carte despre educaţie a fost scrisă de Zeng Zi. Maestrul Zeng era un discipol al lui Confucius. Prima frază din carte arăta scopul învăţării: « Calea marii învăţări implică manifestarea virtuţii, schimbarea oamenilor şi conformarea la binele cel mai înalt. ». Asta înseamnă că drumurile şi scopurile marii ucenicii sunt eliminarea noţiunilor postnatale şi a dorinţelor, conectarea la moralitatea pură, înnăscută, care ne-a creat la începuturi şi menţinerea unui proces cotidian de reînnoire şi de îmbunătăţirea sinelui, creându-se în fiecare zi un nou ego. Se face asta până se atinge un nivel sau se ajunge într-o lume în care există moralitatea cea mai profundă şi regulile tuturor lucrurilor şi fenomenelor; adică, cea mai mare bunătate şi cele mai înalte principii care impregnează fiecare lucru

Acesta era scopul pe care voiau să-l atingă, studiind, persoanele din trecut. Ei nu studiau lumea de dincolo de ei înşişi, privind în exterior, ci în interior, ceea ce este total opus de ceea ce fac oameni de astăzi. Vă rog să vă gândiţi fiecare: care este diferenţa între a privi în exterior şi a privi în interiorul său. Ceea ce învăţăm în clasă astăzi, joacă un rol instructiv semnificativ în vieţile noastre de zi cu zi, în felul în care abordăm problemele şi cum ne înţelegem cu ceilalţi? Există o deosebire. Mulţi din oamenii moderni îi consideră pe antici nişte idioţi care ignoră ştiinţa, dar ceea ce anticii considerau drept scop al educaţiei era infinit mai complex, decât punctul de vedere de astăzi. Starea atinsă de antici prin meditaţie începe să fie înţeleasă prin studiile noastre actuale de fizică cuantică, biologie cuantică şi în teoria unificată a universului.

Iată un exemplu. Mulţi sunt familiarizaţi cu caracterele chinezeşti yu şi zhou care înseamnă împreună «universul». Încă din Antichitate, interpretarea acestor două cuvinte este pentru « yu »că se referă la toate epocile, din trecut până în prezent, iar « zhou » se raportează la cele zece direcţii, cele patru puncte cardinale, la sus şi jos. Yu înseamnă « timp », zhou înseamnă « spaţiu ». Universul în care locuim este situat într-un spaţiu-timp cu patru dimensiuni, încrucişate de timp şi spaţiu. Aceste concepte, de care anticii aveau cunoştinţă, sunt relativ noi în ştiinţa modernă. Nu respingeţi imprudent cunoaşterea strămoşilor noştri.

Un mijloc de explorare a principiilor de bază, care este mult mai aproape decât îşi închipuie cineva. Confucius a spus: „Tao nu este departe de oameni”. De fapt, modalitatea de a studia orice se găseşte mult mai uşor în viaţa de toate zilele, decât în cărţi. Aşadar, ce cale se poate lua. Confucianismul a arătat un drum posibil, care era propria cultivare, armonizarea familiei, guvernarea statului şi apoi, posibilitatea ca întreaga lume să trăiască în pace. Pentru a fi şi mai clar, asta înseamnă să se asigure o relaţie adevărată cu familia, statul şi întreaga lume. Este o reţea care se lărgeşte treptat, o ascensiune gradată; fiecare reţea mai mare se construieşte pe cea mai mică şi centrul întregii reţele este sinele. În consecinţă este crucială şi fundamentală cultivarea personală.

Prima dintre relaţiile care trebuia asigurată era cea cu părinţii, fraţii şi surorile; asta a dus la crearea principiului confucianist tradiţional al pietăţii filiale şi a respectului pentru părinţi, fraţi şi surori, însemnând „ un tată trebuie să fie iertător, copilul trebuie să aibă respect filial; fratele mai mare trebuie să fie prietenos şi cel mai mic respectuos.” Iată ce voia să spună „armonizarea familiei”.În trecut familiile erau numeroase. De obicei, trăiau împreună patru sau cinci generaţii, cu mulţi fraţi şi multe surori. Astfel că multe lucruri trebuiau studiate: viaţa cotidiană, cultivarea ogoarelor şi afacerile, reţetele şi cheltuielile, etc. De asemenea, trebuiau administrate corect relaţiile şi comunicarea cu rudele şi vecinii; trebuiau tratate bine lucrurile în societate pentru a determina relaţiile dintre Cer şi Pământ, divinităţile şi strămoşii şi trebuia să se postească şi ca urmare să se aducă, la timpul potrivit, în dar ofrande.

Pentru a asigura armonia între toţi membrii familiei, la împărţirea beneficiilor, trebuia să se înveţe controlul propriului ego, al dorinţelor şi emoţiilor şi să privească în interior atunci când cineva se confrunta cu conflicte, ceea ce este exact aşa cum a descris Zeng Zi « Eu practic în fiecare zi trei perioade de introspecţie. » Asta e necesar pentru a-şi purifica şi corecta spiritul, a trata oamenii cu compasiune, a acumula virtuţi morale, a corecta orice faptă rea şi a nu tolera nimic greşit. O familie poate fi armonioasă doar în acest fel.

Odată, cineva a spus: „Pietatea filială este rădăcina întregii bunătăţi.” Este dificil de imaginat cum o persoană care nu ştie cum să arate respect pentru fraţii mai mari şi să-şi hrănească copilul, ar putea fi o persoană virtuoasă, integră şi preocupată de ceilalţi.

Dacă o persoană poate sincer să-şi armonizeze şi să-şi iubească familia, să facă în aşa fel încât fiecare din familia sa să fie mulţumit de rolul său şi alţii să poată conta pe el, fiind capabil să aibă grijă personal de tot, statutul unei astfel de persoane va depăşi poziţia sa din familie şi va fi capabil să reziste spiritual şi în afara familiei sale. Doar în acest fel, el poate considera familia un corp întreg şi face astfel ca fiecare membru al familiei să aibă o stare de spirit amabilă, să le satisfacă dorinţele, să le tolereze comportamentele şi să le influenţeze opiniile. Nimic din toate astea nu este posibil fără sinceritate, amabilitate şi toleranţă; fără să se urmeze calea de mijloc şi să se elimine comportamentul părtinitor.

Bucuria cultivării este atinsă mai întâi în familie. Astfel, nu va profita de unul singur, ci va împărţi totul cu toţi membrii familiei.

Articolul este disponibil în limba Engleză la adresa:
http://www.clearwisdom.net/emh/articles/2007/1/25/82014.html