| Publicat la data: Marţi, 23 Mai, 2006 |
|
De un practicant din Marea Britanie
Am avut şansa de a asista la conferinţa de împărtăşire a experienţei care a avut loc la Los Angeles şi de a-l asculta direct pe Maestru predând. După ce conferinţa Maestrului de la Los Angeles a fost publicată pe web-site-ul Minghui, am citit această Lege (Fa) de trei ori la rând şi am înţeles multe lucruri. Mi-am notat înţelegerile cu scopul de a le împărtăşi cu colegii de practică.
Ataşamentul de a te simţi ofensat când eşti criticat de către ceilalţi
Pe parcursul predării, Maestrul a menţionat în trei rânduri că practicanţii Dafa trebuie să abandoneze ataşamentul de a nu putea accepta criticile. Maestrul a subliniat foarte serios că:
”În acelaşi timp, e vorba de un lucru care atestă la un nivel fundamental şi esenţial, dacă cineva este practicant sau nu.” (“Predarea Legii la Los Angeles ")
Această Lege m-a zguduit profund şi, totodată, m-a trezit. Pentru că acest fenomen este foarte răspândit printre practicanţii care trăiesc în afara Chinei, uneori eu nici nu puteam să observ la mine acest ataşament. Atunci când alţii m-au criticat sau au arătat lucrurile pe care nu le-am făcut bine, m-am simţit întotdeauna nefericit. Oricât de bine mi-am putut controla reacţia, în interior m-am simţit ofensat şi mă gândeam adesea la ce aş putea spune şi răspunde criticilor pentru a arăta că nu făcusem nimic rău. Ce puternic ataşament faţă de faimă şi reputaţie personală!
După ce am început cultivarea, nu m-am mai îngrijorat prea mult de statutul social şi de prestigiul obişnuit şi mă gândeam aşadar că abandonasem ataşamentul meu de faimă. De fapt, ataşamentul meu se transferase în cultivare. De exemplu, eram foarte interesat să ştiu ceea ce gândeau ceilalţi despre cultivarea şi despre munca mea de validare a Legii. Când ceilalţi îmi arătau imperfecţiunile, ştiam că trebuia să privesc în interior, dar găseam întotdeauna scuze pentru a-mi menţine buna reputaţie. Uneori, în aparenţă, aveam aerul că-mi pot controla emoţiile, dar asta se întâmpla pentru că eram ataşat aparenţei mele de practicant, aşa că încercam întotdeauna să salvez aparenţele. De fapt, ataşamentul faţă de reputaţie personală poate provoca multe ataşamente rele, cea a mentalităţii de laudă, auto-mulţumirea, ataşamentul vanităţii, etc.
“A se ataşa de renume, înseamnă a urma o lege malefică, dacă sunt cunoscuţi de lume, ei au, cu siguranţă, o vorbă bună şi un spirit demonic, înşală oamenii şi tulbură Legea.” (“Abstinenţele recomandate practicanţilor” din Câteva lucruri esenţiale pentru o avansare sârguincioasă)
Este ceva ce trebuie eliminat pe parcursul cultivării noastre. Mai mult, la această conferinţă Maestrul a spus:
“ Începând de acum, cel care nu poate accepta critica, acela nu avansează cu sârguinţă, cel care nu poate accepta critica, acela nu arată o atitudine de practicant sau cel puţin nu în acest domeniu. (Aplauze) Dacă cineva nu reuşeşte totuşi să treacă această încercare, vă spun că se va afla într-o situaţie foarte periculoasă, căci acesta este lucrul cel mai important pentru un practicant, figurând primul pe lista lucrurilor ce trebuie eliminate şi trebuie neapărat să fie eliminat.“ (“Predarea Legii la Los Angeles”)
Aşadar, trebuie, nu doar să eliminăm acest ataşament, ci să o şi facem imediat.
A acorda atenţie felului în care folosim principiile Legii pentru a ne “apăra”
Maestrul a subliniat:
”Dacă respingeţi întotdeauna reproşurile şi criticile, dacă îi arătaţi tot timpul cu degetul pe ceilalţi şi combateţi dezaprobarea şi critica celorlalţi, este asta cultivare şi practică?” (“Predarea Legii la Los Angeles”)
Mi-a fost ruşine. Oare, nu cumva Maestrul vorbea de mine? Când cineva mă critica, dacă ceea ce spunea nu era adevărat, aduceam, cu siguranţă o dovadă, îi prezentam argumente până îşi recunoştea greşelile. Dacă ceea ce spunea celălalt era adevărat, eu, ca practicant, acceptam, cu siguranţă, critica, dar adesea nu puteam să mă împiedic să dau o explicaţie. De altfel, adesea am citat ca sprijin Legea Maestrului.
De exemplu, când un practicant spunea că aveam o mentalitate umană foarte puternică în felul de a-mi trata copiii, răspundeam: “Maestrul ne-a spus, că dacă noi nu mai avem nici un lucru omenesc, nu vom putea rămâne în lumea umană, nici nu ne vom putea continua cultivarea.” De fapt, era felul meu de a folosi Legea Maestrului ca scuză. Am auzit, de asemenea, vorbindu-se de situaţii asemănătoare. Un practicant s-a supărat pe un altul. Acesta din urmă a spus: “Cine vrea ca tu să te superi pe discipolul Maestrului?” Noi am râs cu toţii când am auzit această poveste. Practicantul care se supărase, normal că nu avea dreptate. Totuşi, celălalt practicant care avea obiceiul să folosească Legea Maestrului pentru a-şi susţine argumentul, de fapt, evita încercarea pe care o avea de suportat: adică, cerinţa de a rămâne calm, în ciuda criticilor celuilalt.
Tonul vocii Maestrului, pe parcursul discursului său, m-a emoţionat
În articolul „Luciditate” din Câteva lucruri esenţiale pentru o cultivare sârguincioasă, Maestrul a spus:
„Spun adesea că dacă cineva poate să aibă drept obiectiv binele altuia şi nu păstrează nici un scop personal, nimic subiectiv, cuvintele sale îi vor face să plângă pe cei care ascultă. Eu nu v-am învăţat doar Marea Lege, ci v-am lăsat şi modelul comportamentului meu, felul de a vorbi atunci când munciţi. O inimă bună ajutată de raţiune poate schimba inima oamenilor, dar un ordin nu va reuşi niciodată!”
Am citit această Lege de mai multe ori, dar rareori am putut acţiona în consecinţă. De data aceasta am fost norocos să-l văd pe Maestru şi plăcerea şi fericirea mea au fost dincolo de orice descriere. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost tonul vocii Maestrului, atunci când a răspuns întrebărilor puse de discipoli. Indiferent care erau întrebările, tonul vocii Maestrului era întotdeauna amabil şi binevoitor, chiar şi atunci când le spunea practicanţilor ce nu făcuseră bine. El o făcea într-un mod foarte iertător şi plin de umor.
Ceea ce am simţit în tonul vocii Maestrului a fost bunătatea sa nelimitată. Am înţeles brusc principiul că măreţia Marii Legi se manifestă prin principiile Legii mai degrabă decât printr-un ton aspru. Maestrul îi tratează întotdeauna pe practicanţi în felul acesta. Aşadar, noi cum ar trebui să ne tratăm colegii de practică? Cum ar trebui să tratăm fiinţele pe care trebuie să le salvăm?
Mai multe zile s-au scurs, dar tonul vocii şi faţa Maestrului sunt mereu în sufletul meu. Cred cu adevărat că a fi discipolul Maestrului este cea mai mare fericire şi totodată, cea mai mare onoare din tot Universul. Nu e de mirare că vechile forţe cosmice ne invidiază şi au încercat cât au putut mai bine să ne facă să cădem, prin aşa-zisele “teste”. Noi trebuie să facem bine şi să facem în aşa fel încât fiinţele din dimensiuni mai înalte să ne admire şi să ştie că suntem demni de a fi discipolii Maestrului.
Puteţi tipări la imprimantă şi puteţi transmite toate articolele publicate pe Clearharmony, dar vă rugăm să menţionaţi sursa şi să nu efectuaţi modificări asupra textului.